DOCUMENTE

PROCES-VERBAL LUAT LA DESHUMAREA MOAŞTELOR SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU, LA MĂNĂSTIREA PARTOŞULUI

„Astăzi, şase septembrie, anul una mie nouăsute cincizeci şi şase, în biserica sfintei mănăstiri a Partoşului, (…) la ceasurile 10 din zi, prin preoţii de faţă s-a săvârşit în sobor înălţătoarea slujbă de mulţumire pentru harul şi binecuvântarea revărsate peste acest dumnezeiesc locaş şi s-au rostit rugăciuni de cerere pentru binecuvântare şi ajutor în această prea-evlavioasă lucrare, niciodată cunoscută în trecutul vieţii religioase a Banatului.

Mormântul zidit deasupra grobniţei, la intrarea în sfânta mănăstire, lung de 240 cm, lat de 135 cm şi înalt de 95 cm, înfăţişat amănunţit în raportul din 31 mai 1955, prilejuit de cele dintâi săpături făcute în zilele de 25, 30 şi 31 mai 1955 în faţa Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit dr. Vasile Lazarescu şi păstrat în arhiva Sfintei Mitropolii, a fost desfăcut, lucrările fiind începute de Prea Cuvioşia Sa protosinghelul Ieronim Balintoni, exarh al mănăstirilor, ajutat de ieromonahii, preoţii şi diaconii de faţă. Partea de către altar a feţei superioare a mormântului, privit din uşa sfintei mănăstiri, a fost ridicată din cărămizi lucrate de mână, fără semne şi legate între ele prin mortar obişnuit de var şi nisip, fel în care a fost lucrată întreaga lui zidire.

Partea stângă o alcătuieşte o lespede de piatră, gălbuie, fărâmicioasă, roasă de vreme, lungă de 116 cm şi groasă de 10 cm, acoperită cu tencuială şi straturi de var. Credem că în corpul ei a fost săpată inscripţia citită cu un veac în urmă de preotul istoric Nicolae Tincu-Velia şi însemnată în Istorioara bisericească politiconaţiunale la pagina 185. Scurtimea vremii n-a îngăduit o cercetare mai amănunţită. La nivelul podelei s-a ajuns la pământ amestecat cu bucăţi de cărămidă de altă factură, lipsite şi ele de semne, poate rămăşiţele unei zidării de suprafaţă, mai vechi.

Lucrările au continuat într-o linişte plină de pietate. Ţărâna acoperitoare de moaşte sfinte a fost aşezată în încăperea sfintei mănăstiri. De sub primul strat a apărut brâul de cărămizi cu semnul crucii, cumpăna formată din braţul orizontal şi alte semne în relief, aşa cum au fost găsite în săpăturile făcute anul trecut (2005?) în dosul mormântului şi descrise în raportul amintit, brâu în grosime de două cărămizi şi care însemna grobniţa lungă de 175 cm şi lată de 80 cm. Săparea, continuată cu smerenie, a scos la iveală câteva bucăţi de oscioare.

La ceasurile 2 ale zilei, în emoţia ce stăpânea puternic pe cei de faţă, s-a descoperit la adâncimea de 57 cm de la nivelul podelei, în pământ neumblat, braţele încrucişate, parcă într-o neîntreruptă rugăciune, ale aceluia care, chip al bunătăţii şi suferinţei, ostenitor în rugă fierbinte şi în duh de viaţă înălţător, după cum mărturiseşte şi troparul scris pe icoana cu chipul Sfântului, a săvârşit în trăirea pământească şi în cea nemuritoare după înveşnicire, vindecări minunate şi fără număr.

Mireasma sfinţeniei şi prospeţimea moaştelor au ridicat sufletele ce au încercat simţăminte de evlavie necunoscute vreodată. Am trăit momente de o măreţie cu neputinţă de uitat. Sub stăpânirea acestor clipe de într-aripare duhovnicească, sfintele moaşte, pline de strălucire, primesc mângâierea luminii după veacuri de odihnire în ţărâna din faţa sfântului altar, spre care îi era îndreptată prea cinstita faţă.

La nivelul moaştelor s-au mai găsit rămăşiţa unui piron de fier, lung de 11 cm, măcinat de vreme, cu urme din lemnul sicriului din care nu s-a mai păstrat nimic, iar în regiunea pieptului, un rest de metal oxidat, cu urme de decor, lung de 3 cm şi lat de 5 mm, probabil braţul unei cruci.

Osemintele ce nu au fost clintite, pe deplin păstrate până în cele mai mici amănunţimi şi arătând o fiinţă de statură potrivită, în lungime de 165 cm, au fost acoperite de giulgi curat, rămânând aici în rugăciune şi priveghere, cinstiţii ieromonahi.

Desăvârşit este Domnul întru Sfinţii Săi! Amin.

Partoş, la 6 septembrie 1956.


TOMOS

pentru canonizarea solemnă a Sfântului Ierarh

IOSIF cel NOU de la PARTOŞ

† JUSTINIAN

Din mila lui Dumnezeu Patriarh al României, Locţiitor al Cezareei Capadochiei, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Arhiepiscop al Bucureştilor.

Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Mitropoliei Banatului, har şi milă de la Dumnezeu, Părintele nostru din Ceruri, iar de la noi patriarhicească binecuvântare.

„Mărturisească-se Ţie, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împărăţiei Tale vor spune şi vor grăi puterea Ta“ (Ps. 144, 10-11), prin care s-a întărit braţul credincioşilor Tăi împotriva celor ce s-au ridicat asupra lor.

Cu dragoste negrăită şi de minte necuprinsă, a călăuzit Domnul spre limanul mântuirii pe cei ce au nădăjduit întru El.

Oricâte viforniţe s-au ridicat asupra celor ce-şi reazemă nădejdea în Cel Atotputernic, nu i-au putut abate de la credinţa lor. Iar slujitori şi călăuzitori ai lor pe căile Domnului, s-au arătat sfinţii din veac plăcuţi Lui. Râvna lor nu s-a istovit şi cununa biruinţii lor nu se vestejeşte pururea. Ca într-o platoşă s-au ferecat şi cu nebiruite arme s-au încins, căci „ nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor “ (Ps. 124, 3).

Multe şi minunate lucruri a făcut Domnul prin sfinţii Săi şi în vremea revărsării nelegiuiţilor otomani asupra popoarelor creştineşti. El a întors cumpăna puterii lor spre cădere şi ca un pârjol înecat de ape multe s-a stins pustiirea pe care a făcut-o.

Iar în vremea acea a surpării stăpânirii creştineşti din părţile Banatului, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire nici pe binecredincioşii creştini bănăţeni, ci din Sfetagora l-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, cel ce în pruncie îşi închinase viaţa Domnului.

înfruntând cu puterea credinţei sale, primejdiile şi ostenelile de tot felul ale vieţuirii în lepădarea de sine şi de lume, alesul între cuvioşi, părintele nostru Iosif, a crescut duhovniceşte în muntele cel sfânt al Domnului şi a rodit bogat în fapte minunate, deopotrivă la Sfântul Munte al Athosului, ca şi pe pământul Banatului, unde a păstorit între anii 1650 şi 1653 din scaunul vlădicesc al Mitropoliei Timişorii, iar moaştele lui se află la sfânta mănăstire din Partoş-Banat, în care s-a şi săvârşit din viaţă, la anul Domnului 1656.

Ostenindu-se ca un viteaz în războiul cel nevăzut, s-a arătat biruitor şi în vâltoarea luptelor cu răutăţile vremii şi ale împilatorilor otomani. Mâna Domnului a fost cu el în toată vremea şi l-a ridicat mărturie tare şi pavăză neînfrântă dreptei credinţe, strălucind prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de cei fărădelege.

Ruga lui sfântă chema pe toţi la Domnul, faptele lui minunau şi pe cei nelegiuiţi, iar cu puterea Domnului a întărit pe dreptcredincioşii creştini din Banat, spre biruinţă asupra vrăjmaşilor lor.

Pomenirea acestui cuvios Părinte de către dreptcredincioşii din Banat s-a făcut cu toată cinstea între sfinţi, iar mireasma sfinţeniei întru care a adormit, acum trei sute de ani, a răzbătut prin vreme până la noi.

Căutând la viaţa şi petrecerea acestui ales nevoitor al Domnului şi asemuindu-1 cu „un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care îşi dă rodul la vremea sa şi ale cărui frunze nu se vestejesc“ (Ps. 1, 3), – Sfântul Sinod al Bisericii noastre, la 28 ale lunii februarie 1950, a găsit că este cu dreptate să fie ridicat la cinstirea cuvenită şi să fie aşezat în ceata sfinţilor, părintele nostru ierarh Iosif al Timişorii.

Drept aceea, făcându-se, după rânduială, amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii cuviosului nostru părinte Iosif şi stabilindu-se, fără putinţă de împotrivire, că acest sfânt bărbat a strălucit ca un adevărat vas ales al Domnului, prin credinţă curată şi statornică şi printr-o vieţuire fără de prihană, la care s-a ridicat prin urmarea neabătută a pravilelor vieţii călugăreşti în partea cea mai mare a zilelor sale, precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, – chemând puterea Celui prea înalt în ajutorul nostru,

Hotărâm împreună cu Duhul Sfânt, ca de acum înainte, Părintele nostru Iosif, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească cu toată cuviinţa în rândul Sfinţilor Ierarhi, în cuprinsul Mitropoliei Banatului, cu numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Drept zi de prăznuire a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, aşezăm ziua de 15 septembrie şi orânduim ca numele lui să fie trecut în Sinaxar şi în calendarul bisericesc, la ziua arătată.

De asemenea orânduim ca viaţa, slujba şi icoana sfântului, care au fost întocmite şi aprobate din vreme de către Sfântul Sinod, să se tipărească aparte şi să fie primite cu toată evlavia de către dreptcredincioşii creştini.

Încă mai hotărâm şi aceea, ca sfintele lui oseminte să fie aduse în sfânta mănăstire Partoş şi aşezate în Catedrala Mitropolitană din Timişoara, iar icoana Sfântului Iosif cel Nou să fie aşezată împreună cu icoanele celorlalţi sfinţi la locul cuvenit în bisericile ce se vor zugrăvi de acum înainte în cuprinsul Mitropoliei Banatului.

Şi ca evlavia sfintelor locaşuri de închinare, să fie sporită şi prin chemarea şi lucrarea noului sfânt, rânduim ca bisericile care ar voi, să-şi poată lua hramul Sf. Iosif cel Nou, şi totodată, ca hramul de acum al bisericii mântuirii Partoş şi al Catedralei Mitropolitane din Timişoara, să se adaoge şi acela al Sf. Iosif cel Nou.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am orânduit în chip sinodal şi canonic, am întocmit şi cu semnăturile Noastre întărim actul de faţă, ca TOMOS DE CANONIZARE adică de aşezare în rândul sfinţilor, a părintelui nostru Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş şi spre slava lui Dumnezeu, facem aceasta cunoscut credincioşilor şi păstorilor Bisericii Ortodoxe Române.

Iar pentru plinirea sărbătorească a sfintei lucrări de care ne-am învrednicit, încredinţăm un sobor arhieresc ca împreună cu Noi să săvârşească, după toată rânduiala, proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, în ziua de duminică 7 octombrie 1956, în Catedrala Mitropolitană din Timişoara.

Dat în Timişoara, la anul mântuirii 1956, luna octombrie, ziua a şasea.


RACLA CU MOAŞTELE SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ

Racla – adevărată lucrare de artă – este opera sculptorului Grigorie Dumitrescu de la Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor. Confecţionată din lemn de palisandru, păr, tisă şi lămâi, racla are următoarele dimensiuni: lungimea raclei propriu-zise 137 cm, iar cu capac cu tot 148 cm; lăţimea raclei 37,5 cm, iar cu capac 50 cm; înălţimea raclei 30 cm, iar cu capac şi soclu 45,5 cm.

Pe capac este sculptat, în lemn de lămâi, chipul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou, mort, înveşmântat în toate odăjdiile arhiereşti, purtând mitra pe cap, în mâna dreaptă având cârja, iar în stânga metaniile. Pe spaţiul liber de deasupra capului este sculptat, în lemn de tis un serafim, încadrat în ghirlandele de crini şi frunze care se continuă în jurul chipului Sfântului. Spaţiul liber din partea de jos, de sub picioare, de asemenea este sculptat cu aceleaşi motive florale ornamentale.

Pe marginile capacului este sculptată, în lemn de păr, o friză cu ornamente vegetale bizantine. Faţa capacului, unde este chipul Sfântului, e acoperită cu cristal, fixat cu o baghetă de oţel argintat. Pe spaţiul liber, în formă de sul desfăcut, de sub picioarele Sfântului Iosif, este săpată, în lemnul de lămâi, următoarea inscripţie: „În anul 1956 cu binecuvântarea Prea Fericitului Patriarh Justinian şi din porunca I.P. Sf. Mitropolit Vasile al Timişoarei, ostenitu-m-am lucrând această Sf. Raclă spre lauda Sf. Iosif, podoaba pământului românesc. Eu smeritul sculptor Grigore Dumitrescu”.

Soclul, cu motive florale şi geometrice în stil bizantin, este sculptat în lemn de palisandru. Pe el sunt fixate 8 colonete, sculptate în acelaşi lemn, cu fusul canelat, partea superioară subţiindu-se cu capiteluri corintice. Colonetele împart cele patru laturi ale raclei în 8 panouri, reprezentând tot atâtea scene, sculptate în relief, în lemn de lămâi, din viaţa Sfântului Ierarh Iosif cel Nou. Panourile sunt fixate de raclă cu baghete de oţel argintat.

Legendele scenelor, săpate în benzi de oţel argintat, prinse de marginea superioară a soclului raclei, au următorul cuprins:

Latura dreaptă, de la cap la picioare:

  1. „Pe uliţa argintarilor Sf. Iosif vindecă pe un bătrân olog adus de fiii săi pe targă”
  2. „Prin grija Sf. Iosif în toată Ţara Banatului se ridică biserici cu turn şi cruce”
  3. „Sf. Iosif se roagă în genunchi pentru credincioşii bolnavi care i-au cerut vindecarea”.

Pe latura stângă, de la cap la picioare:

  1. Un trăsnet a lovit pe aidamacii care au vrut să atace fecioarele fugite de frică lângă mormântul Sf. Iosif”
  2. „Sf. Iosif însoţit de diacul său şi mulţi credincioşi trece prin lanurile de grâu spre mănăstirea Partoş”.
  3. „Sf. Iosif se roagă pentru stingerea focului care ardea Timişoara. O ploaie torenţială a stins focul”.

Pe latura de la cap:

„Fata chenezului Roman Muică, surdo-mută, s-a vindecat în urma rugăciunilor la mormântul Sf. Iosif”.

Pe latura de la picioare:

„Turcul Aga Mustafa a cerut îngăduinţă să se roage la mormântul Sf. Iosif pentru vindecarea de ologeală”.


ACT SINODAL AL BISERICII ORTODOXE AUTOCEFALE ROMÂNE PRIVIND CANONIZAREA UNOR SFINŢI ROMÂNI

(Fragment)

Bucurie mare vesteşte astăzi fiilor săi Biserica noastră dreptmăritoare, la crugul anului mântuirii 1992, în Duminica tuturor sfinţilor, hotărând ca în rândurile acestora să fie aşezaţi cei aleşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu pe care ea însăşi i-a odrăslit în sânul neamului românesc. (…)

(…) În anul 1950, o dată cu hotărârea de generalizare a cultului unor sfinte moaşte în ţara noastră, Sfântul Sinod a canonizat cu cinstire locală doar în unele eparhii şi a înscris în rândul sfinţilor pe unii ierarhi, cuvioşi şi dreptcredincioşi de neam român, cu viaţa îmbunătăţită şi care au mărturisit dreapta credinţă, unii chiar prin moarte mucenicească.

Sfinţii canonizaţi atunci de Biserica Ortodoxă Română cu cinstire locală sunt: (…) – Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, prăznuit la 15 septembrie şi a cărui cinstire se rânduise în cuprinsul Mitropoliei Banatului; (…).

În deceniile care au trecut de la canonizarea acestor sfinţi cu cinstire locală s-a constatat, spre slava Sfintei noastre Biserici, că evlavia pentru ei a depăşit de mult hotarele eparhiilor pentru care au fost canonizaţi, credincioşii români din diferite părţi ale ţării făcând pelerinaje şi ridicând rugăciuni de laudă în cinstea acestora, iar celelalte eparhii înscriindu-le treptat numele în calendarele lor.

Pentru toate aceste motive, precum şi pentru faptul că aceşti sfinţi sunt rodul spiritualităţii româneşti şi al evlaviei clerului şi credincioşilor Bisericii noastre;

Luând act de rezultatul cercetărilor Comisiei pentru canonizarea sfinţilor români şi văzând că acestea sunt întemeiate pe rânduielile dumnezeieştilor Părinţi şi că s-a respectat întru totul procedura canonică privind generalizarea cultului sfinţilor aşa cum este dată de Biserică;

Sfântul Sinod, chemând în ajutor pe Preabunul Dumnezeu, a hotărât la 20 iunie 1992 ca aceşti sfinţi să fie cinstiţi în întreaga Biserică Ortodoxă Română prin generalizarea cultului lor şi să fie înscrişi în calendarul tuturor eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române, în zilele care s-au statornicit, precum şi în cărţile de cult cu slujbele care li s-au întocmit. (…)

Datu-s-a acest Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, în anul mântuirii una mie nouă sute nouă zeci şi doi, luna iunie, ziua douăzeci şi una.

† TEOCTIST

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Cezareii Capadociei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Urmează semnăturile membrilor Sfântului Sinod


DECIZIA SFÂNTULUI SINOD LUATĂ ÎN SESIUNEA DIN

13-14 FEBRUARIE 1997 PRIVIND DESEMNAREA

SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ CA

OCROTITOR SPIRITUAL AL POMPIERILOR DIN ROMÂNIA

Temei nr.211/1997-Adresa Ministerului de Interne – Inspectoratul general al corpului pompierilor militari nr. 27.006/1997 cu solicitarea de a desemna ca patron spiritual al acestei instituţii fie pe Sfântul Mucenic Corneliu Sutaşul (13 septembrie), fie pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie).

Din referatul asupra problemei, se constată că propunerea a avut în vedere viaţa, minunile, calităţile spirituale ale acestor sfinţi şi legătura lor cu activităţile cotidiene ale pompierilor de a salva vieţi omeneşti, bunuri materiale şi spirituale, omenia, devotamentul, curajul şi jertfa pompierilor în acţiunile pe care le întreprind.

Apreciindu-se că Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ca sfânt naţional ale cărui moaşte se păstrează în catedrala ortodoxă din Timişoara, este legat de instituţia pompierilor militari prin minunile şi faptele sale, în urma opiniilor exprimate şi la propunerea Comisiei pentru doctrină, viaţă monahală şi misiune socială, Sfântul Sinod hotărăşte:

– Aprobă ca ocrotitorul spiritual al pompierilor din România să fie Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, prăznuit la 15 septembrie.

† TEOCTIST

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Cezareii Capadociei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


DECIZIA SFÂNTULUI SINOD LUATĂ ÎN SESIUNEA DIN 28-29 OCTOMBRIE 2014 PRIVIND  DESEMNAREA SFÂNTULUI IOSIF CEL NOU DE LA PARTOȘ CA OCROTITOR SPIRITUAL AL COȘARILOR (HORNARILOR) DIN ROMÂNIA

Temei nr. 9473 – Adresa Asociației Coșarilor din România nr. 16 din 18 august 2014, prin care se solicită aprobarea unui sfânt ocrotitor al breslei.

Urmare discuțiilor în plen, la propunerea Comisiei pastorale, monahale și sociale, Sfântul Sinod a hotărât:

  1. Aprobă desemnarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului (15 septembrie), ca ocrotitor spiritual al coșarilor (hornarilor) din România

† DANIEL

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitor al Cezareii Capadociei, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comments are closed.