Pastorala de Sfintele Paști 2018

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Timișoarei și

Mitropolit al Banatului

 

Iubitului nostru cler, cinului monahal

şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace

de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi,

părintească binecuvântare.

 

                                                                                                „Eu sunt Învierea și Viața.”

                                                                                                                             (In. 11, 25)

 

 

Hristos a înviat!

 

Iubiţi fraţi și surori în Domnul,

          Prin slujbele săvârșite în bisericile noastre în perioada Postului Mare, L-am însoțit și noi pe Hristos, alături de Maica Domnului și de Apostolii Săi, la Judecată, pe Drumul Crucii, pe Golgota și apoi la punerea pietrei peste Mormântul Său. Am trăit clipe de durere văzând ce a pătimit pentru noi Fiul lui Dumnezeu. I-am văzut pe Apostoli cuprinși de frică, triști, neputând să înțeleagă cum oamenii au îndrăznit să răstignească Însăşi Iubirea.

Nu poate exista o faptă mai gravă în lume decât să condamni la moarte Iubirea.           Oamenii nu știau însă că Iubirea nu moare niciodată. În iubirea Sa, atunci, pe Cruce, cu brațele întinse spre noi, ne-a cuprins pe toți Hristos Domnul.

          Iată cum îl poate orbi păcatul pe om: în loc să pironească păcatul, el a pironit pe Cruce Iubirea. Răstignirea a fost limita cea mai de jos a căderii omului. Căderea lui Adam a fost mult mai de înțeles decât căderea omului atunci când L-a răstignit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Adam a mâncat și a căzut, iar fiii lui, peste veacuri, vor bate piroane în Fiul lui Dumnezeu. Când ostașii băteau piroane în mâinile și în picioarele lui Hristos, atunci ei puneau punct vieții pământești a lui Hristos. Piroanele plângeau cu lacrimi de sânge văzând cruzimea omului, răsplata omului față de Creatorul său.

Plângeau și îngerii în Cer văzând ce face omul, care era rodul iubirii lui Dumnezeu. Nici ei nu știau taina Crucii și a Răstignirii. Vor vedea însă cum Hristos Își va lua Crucea, o va înfige în inima morții și va zdrobi apoi cu ea lanțurile care ferecau porțile iadului. Iată câtă putere i-a dat Hristos Crucii când a fost răstignit pe ea. Ne-a lăsat-o și nouă ca armă împotriva diavolului.

          Drama Crucii nu are însă ca ultim act mormântul. Timpul ne duce în mormânt, însă noi îl ducem în veşnicie, căci este timpul nostru, darul vieţii noastre pământeşti.

          Azi trăim şi nu doar asistăm la ultimul act din drama Crucii şi anume Învierea.

Azi au răsărit pentru noi razele veșniciei. Până azi, lumina vieții noastre apunea într-un mormânt, de azi însă lumina vieții noastre răsare de la orizontul veșniciei, spre care ne îndreptăm după ce pășim peste pragul mormântului.

          Sunt oameni cărora le este frică de veșnicie și de aceea își ucid timpul, sperând să nu intre și ei în veșnicie. Timpul ni-l putem irosi în această viață, dar nu-l putem arde sau ucide. El curge în Sus, în veșnicie. Hristos i-a dat acest sens timpului. Dacă nu l-ar fi sfințit prin venirea Sa în lume să-l răscumpere pe om, timpul ar fi rămas cel mai trist orfan din univers.

 

Iubiții mei fii duhovnicești,

          Ziua Învierii transcende timpul, ea nu începe într-o noapte și nu se sfârșește tot într-o noapte.Ea răsare din Lumina Învierii lui Hristos și nu are un apus, ci ea intră în veșnicie. Pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu să ne naștem după acest răsărit al Zilei Învierii lui Hristos.

Noi ne-am născut în veșnicia de ieri, trăim veșnicia de azi și ne îndreptăm spre veșnicia de mâine.

Cu Ziua Învierii începe era milei și a îndurării, timpul milei și îndurării și al pocăinței pentru om. Dumnezeu ne cere ca măcar o clipă din această era a milei și a îndurării Sale să ne pocăim de păcatele noastre și să-L iubim pe El și pe semenii noștri, căci esenţa vieții în veșnicie este iubirea.

În veșnicia de mâine omul nu se mai hrănește cu pâine, ci din iubire.

Iubirea este pâinea veșniciei.

Iubiților, unii dintre noi trăiesc o viață moartă, visul lor se aseamănă cu visul unei frunze galbene de toamnă. Ei cred că destinul lor este asemenea unei frunze de toamnă. Până în această zi a Învierii se ofileau și zilele omului, așa cum se ofilesc florile câmpului, însă, din această zi, chiar dacă frunzele se ofilesc toamna, omul înflorește în toamna vieții, înflorește în veșnicie. Din această zi a Învierii noi nu vom mai fi înmormântați în pământ, ci în viața cea veșnică. Mormântul nu mai este un punct al vieții, ci o virgulă după care urmează veșnicia.

De multe ori însă, iubiți frați și surori, prin faptele noastre noi înmormântăm visele și credința semenilor noștri. Să nu fim groparii viselor și ai credinței fraților noștri. Uneori noi îi ducem pe frații noștri într-un pelerinaj pe calea durerii şi a sărăciei și apoi călătorim singuri în uitare.

Hristos S-a pierdut pe Sine să ne afle pe noi în uitarea profundă în care intrasem. Uitasem de semeni, uitasem de Dumnezeu, devenisem omul uitării.

Au existat vremuri când au fost răstignite conștiințele oamenilor, s-a încercat să se pună în lanțuri conștiința și credința neamului nostru. A fost deschis chiar un târg de conștiințe, iar unii, din nefericire, și le-au vândut, evadând din iubire în trădare.

După Învierea Domnului omul a intrat în dialog cu veșnicia, în dialog cu Însuși Răscumpărătorul său, Hristos Domnul, Om și Dumnezeu. Hristos ne-a vindecat de nefericire învățându-ne o nouă gramatică a libertății și a iubirii: Evanghelia Sa.

Trăim azi, fraților, de parcă înaintea noastră n-ar fi fost nimeni, iar după noi nu va mai fi nimeni. Ne asumăm tot mai greu libertatea trăită în lumina Învierii, în lumina primei raze a veșniciei.

La început a fost sfârșitul, însă omul a căzut din sfârșit și a așteptat un nou început: Învierea şi Răscumpărarea făcută de Hristos Domnul.

Nemurirea a fost o temă principală încă din preistoria omului. Prin credință omul are curajul să pășească spre Dumnezeu.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși pe cărarea Luminii.

Credința în Înviere ne dă curajul de a păși spre veșnicie.

Credința în Înviere ne dă curajul de a atinge neatinsul.

Credința în Înviere ne dă curajul de a evada în veșnicie.

 

                    Iubiți frați și surori în Domnul,

Azi prăznuim Ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Este ziua în care mărturisim credința în Învierea lui Hristos și în învierea noastră. Este și ziua nașterii noastre în veșnicie. Avem fiecare o zi de naștere, când maicile noastre ne-au adus în această lume. Însă azi este ziua în care Hristos   ne-a născut pentru veșnicie.

          Rostirea cuvintelor: „Hristos a înviat!” nu este o simplă formulă de salut, ci poartă în ea o mărturisire de credință, o mărturisire a unui adevăr care a schimbat drumul omului în istorie și în veșnicie. Ferice de omul care răspunde din adâncul inimii: „Adevărat a înviat”!

Iubite frate, când ai răspuns: „Adevărat a înviat!”, mărturisești că ți-ai asumat și tu învierea ta și veșnicia ta. Învierea noastră va fi la fel pentru toți și în același timp, însă veșnicia noastră va fi după cum ne-o pregătim fiecare încă de aici, din această viață pământească. Azi, mărturisind: „Adevărat a înviat!”, ne asumăm povara sau bucuria veșniciei. Hristos spune azi despre Sine: „Eu sunt Învierea și Viața” (In. 11, 25).

Iată, azi s-a dovedit că într-adevăr El este Învierea, adică și pe noi ne va învia, iar apoi ne va da viața veșnică. Dar, înainte de a pleca din lume, Hristos ne-a lăsat o poruncă și anume pe ce cale trebuie să călătorim în această viață. El a mers pe calea Crucii, iar nouă ne spune: Voi să umblați pe calea iubirii. „Aceasta este porunca Mea: „Să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (In. 15, 12).

Viața ne-a dovedit că această cale a iubirii este grea, pentru unii este mai ușor a urî decât a iubi. Izvorul iubirii este Dumnezeu, aşadar să mergem tot mai des la acest izvor să ne umplem inima de iubire și s-o împărtășim și semenilor noștri. În lume este un singur izvor din care curge adevărata iubire, restul toate sunt izvoare otrăvite.

Nu alergați la alte izvoare, căci, bând din ele, veți muri.

Azi am venit la sfânta biserică să ne împărtășim și din izvorul Luminii, căci adevărata Lumină este cea care izvorăște din Mormântul lui Hristos. Tot ce este în lume, în afară de această Lumină, sunt palide umbre la care se adăpostesc toți cei cărora le este frică să evadeze din viață în veșnicie.

Mărturisind Învierea lui Hristos și făcându-ne părtași Învierii Lui, trebuie „să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom. 13, 12).

Iată cu ce dorește Hristos să ne îmbrăcăm azi: în Lumina Învierii Sale. Adică să păzim întreaga noastră ființă întru sfințenie, alungând gândurile rele și ducând la împlinire voia lui Dumnezeu.

Să ne deschidem inimile și să facem loc în ele și pentru cei care sunt în nevoi, să nu căutăm la fața omului, ci la chipul lui Dumnezeu care este în om.

Hristos este icoana vie care se află în inimile noastre. Să n-o întinăm, ci s-o lăsăm să strălucească, așa cum strălucesc azi toate bisericile în Lumina Învierii Sale.Mărturisirea credinței în Înviere devine lucrătoare în noi prin faptele noastre bune, căci „credința fără fapte este moartă” ( Iacov 2, 26).

Învierea Domnului dă lumină și „luminează pe tot omul” (In. 1, 9). Această lumină pătrunde în ființa noastră odată cu Botezul.

Martirii, prin viaţa lor, au ars ca nişte torţe vii şi, chiar dacă nu toţi au fost arşi, faptele lor au fost făclii de lumină în lume. Prin Înviere i se dă omului lumină și primește o nouă poruncă de la Hristos și anume să devină și el un om nou, un om lumină: „Fiți fii ai Luminii” (In. 12, 36). Prin cuvânt, prin purtare și prin faptele noastre să fim cum ne poruncește Hristos: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca oamenii să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

                  

Iubiți credincioși,

          Hristos a petrecut de mai multe ori Paștele cu Apostolii și cu ucenicii Săi, însă numai înainte de Patima Sa a rostit la Cina cea de Taină cuvintele: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. (…) Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”(Mt. 26, 26-28). A lăsat atunci Apostolilor Săi, dar și nouă, Cina nemuririi, pentru că toți cei care vor gusta din această Cină vor avea și ei viață veșnică. Hristos ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua  de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură.

Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu în el” (In. 6, 54- 56).

Iată, Cina nemuririi este încununată azi de Lumina Învierii. Pâinea nemuririi noastre și Lumina Învierii lui Hristos! Să ne împărtășim cu Hristos și să trăim în Lumina Învierii Lui.

Viața și Lumina sunt cele două elemente existențiale ale acestei Zile a Învierii Domnului.

Să aveți parte, iubiților, de viață în Lumina lui Hristos!

Ce ne-a lăsat Hristos după Învierea Sa?! Pâinea Vieții, Lumină și Pace. Aceste valori sunt veșnice și noi trebuie să le experiem încă din viață noastră pământească.

Prin Înviere, Hristos ne-a arătat că viața este darul lui Dumnezeu și că ea este veșnică. Viața nu poate fi arsă, căci darul lui Dumnezeu nu poate fi cuprins de nicio flacără pământească. Lumina Învierii nu poate fi stinsă de niciun curent de gândire din lume. Toți cei care se luptă cu Lumina vor cădea în întuneric. Toți cei care vor încerca să răstignească pacea vor pieri de sabie.

Viața, Lumina și Pacea, acestea sunt daruri lăsate nouă de Hristos, pe care să le păstrăm și să le cultivăm în inimile noastre și ale semenilor noștri.

 

Drept măritori creștini,

          Anul acesta, 2018, țara întreagă sărbătorește Centenarul Marii Uniri. La 1 Decembrie 1918, prin voința tuturor românilor, s-a realizat reîntregirea țării și a neamului nostru românesc. S-a înfăptuit un stat național unitar, visul de veacuri al românilor.

Să-i cinstim acum pe marii bărbați ai neamului, făuritori de țară românească și pe feciorii români căzuți pe front. Cu sângele lor s-au trasat granițele României. Acestea sunt sfinte și nu pot fi atinse.

Dar iată că mai avem azi o Soră basarabă care nu s-a întors acasă.

Doamne, șterge lacrima de pe obrazul iubitei noastre surori Basarabia!

          Doamne, deschide-i poarta să intre iar în marea familie românească! Dorul de țară este cel mai greu dor pe care îl simte românul când este departe de țară. Mi-am pus de multe ori această întrebare: De ce acest dor este așa de greu și nu se poate stinge din inima omului cât trăiește?

Răspunsul cred că ar fi aceasta: România este o țară zidită din dor.

 

Iubiți fii duhovnicești,

Cu flacăra credinței în Înviere, luminând în inimile noastre și mărturisită prin lumânările aprinse la miezul nopții, vă îndemn să umblați în această viață călăuziți mereu de Lumina Învierii lui Hristos.

Vă îndemn de asemenea să fiți voi înșivă făclii aprinse în sfeșnicul țării și al Bisericii noastre strămoșești.

Așa cum ne spune și Înviatul din Nazaret: „Să vadă oamenii faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 16).

Doamne, nu îngădui să lipsească niciodată Viața, Lumina și Pacea din Țara românilor!

          Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

 

Hristos a înviat!

 

Al vostru, al tuturor,

de tot binele voitor,

† Ioan

al Banatului

 

 

 

 

 

 

 

 

Comments are closed.