Praznicul Intrării Domnului în Ierusalim

La praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, mii de credincioși bănățeni au participat la Sfânta Liturghie, oficiată la Catedrala mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara de Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

După săvârșirea sinaxei euharistice, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan a vorbit credincioșilor prezenți despre specificitatea acestui praznic împărătesc care deschide drumul pătimirilor și a morții Mântuitorului Hristos spre Învierea Sa.

În ultima Duminică din Triod, cunoscută și ca Duminica Floriilor, potrivit tradiției bisericești, credincioșii ortodocși primesc ramuri de salcie înfrunzite, atât ca simbol al procesului mereu înnoitor al înfloririi virtuților și al creșterii duhovnicești, cât și ca simbol al vieții abundente, al biruinței vieții asupra morții; salcia având o mare putere de regenerare.

***

 

La sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, stâlpările verzi de finic sau de salcie capătă o semnificaţie mult mai bogată, arătând, mai dinainte, biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Ramurile de finic, considerate de vechii egipteni un simbol al veșniciei, deveniseră, cu secole înainte de Hristos, în lumea greco-romană, un simbol al biruinţei/al victoriei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic. În teologia creștină timpurie, ramurile de finic simbolizau victoria spiritului asupra trupului. Funciarmente însă, purtarea ramurilor în triumf reprezintă credința că, prin Învierea lui Hristos din morți la finalul Patimilor (ca și prin învierea lui Lazăr, sărbătorită în ziua precedentă, numită Sâmbăta lui Lazăr), moartea a fost „înfrântă”, oamenii obținând în felul acesta accesul la viața veșnică întru Împărăția eshatologică.

Chiar dacă în zorii Bisericii creștine, sărbătoarea Floriilor avea un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici (sărbătoarea nefigurând în rândul celorlalte sărbători enumerate în Constituțiile Apostolice – un document de la sfârșitul sec. al IV-lea), totuși este menţionată la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV de Metodie, episcopul Tirului și al Patarei (†311), de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403) și de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte. Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala Imperiului bizantin, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim.  În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot din această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de salcie sau finic, aduse de credincioşi la biserică.

Comments are closed.