Sfânta și Marea Zi de Joi – Denia celor 12 Evanghelii

În toate Bisericile Ortodoxe s-a săvârșit, joi seara, slujba Deniei din Sfânta și MareaVineri, numită și Denia celor 12 Evanghelii. Și la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, sute de credincioși timișoreni au participat la slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, împreună cu un sobor de preoți și diaconi. Un element specific al slujbei îl constituie momentul antifonului al XV-lea, când are loc scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, reprezentând universalitatea mântuirii adusă de către Hristos, Dumnezeul înomenit. Cele 12 pericope evanghelice ale deniei alcătuiesc un tablou complet al suferințelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce.

La finalul deniei, Mitropolitul Banatului a rostit un cuvânt de învățătură, în care a reliefat contextul evenimentelor mântuitoare, petrecute cu Hristos, la Ierusalim, în Marea Zi de Joi.

***

În teologia ortodoxă, scoaterea Crucii în mijlocul bisericii are o semnificație profundă. Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, biserica este ,,chip şi icoană a cosmosului” (Mystagogia, II), iar scoaterea Crucii, în procesiune, şi aducerea ei în centrul bisericii înseamnă, de fapt, descoperirea sensului teofanic al crucii din centrul creației, mai ales că timpul şi spaţiul apar ordonate de semnul Crucii: ,,Întru amiază (mijlocul zilei) răstignindu-Te în mijlocul pământului de bunăvoie, ai smuls marginile lumii, Îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului” (Tricântarea de la cântarea a VIII-a, Miercuri, săptămâna a IV-a din Postul Mare). Această idee a Crucii în centrul lumii apare şi la Sfântul Chiril al Ierusalimului, care, pornind de la cuvintele Scripturii: ,,ai făcut mântuire în mijlocul Pământului” (Psalmul 73, 13), spune că Hristos ,,şi-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă marginile lumii”. Prin urmare, locul Golgotei, reprezentat acum de centrul bisericii, este înțeles ca fiind mijlocul lumii (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 28). De fapt, Crucea însăși este legată de constituţia cosmosului, întrucât ea este axa de susţinere a cosmosului. În Cruce, avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; în Cruce există o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului. Sfântul Ioan Damaschin afirmă în acest sens că, prin Cruce, ni se arată că întreaga creaţie văzută şi nevăzută este ţinută de puterea lui Dumnezeu: ,,după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin, prin puterea lui Dumnezeu, înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevăzută” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV-a, XI). Se observă limpede simbolismul cosmologic şi duhovnicesc al Crucii, sădită în mijlocul pământului / în centrul bisericii, ,,în punctul în care, ca într-un cerc, extensiunea totală a virtualităţilor spaţiului îşi găseşte obârşia şi sinteza” (Makarios Simonipetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a II-a, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 347).

Crucea a restabilit atât unitatea cosmosului, cât şi unirea oamenilor, separaţi din pricina căderii în păcat. În altă ordine de idei, Crucea a adus unirea oamenilor la unitatea centrului: ,,Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini, adunând toate neamurile…” (Tropar, glas 2 de la Ceasul al VI-lea, din Postul Mare),  arătând, prin aceasta, ,,firea cea creată ca una, de la o extremitate la alta a părţilor ei, unificată în ea însăşi”. Aşadar, Crucea ne revelează acea unitate neamestecată a raţiunilor individuale ale firii din întreaga natură, căci ,,toate razele unei circumferinţe sunt concentrate într-o singură unitate, în centru, iar punctul acesta conţine toate liniile drepte, adunate în el şi unificate între dânsele, într-un punct de plecare de unde au început” (Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, V, 6).

Prin urmare, prezenţa Crucii în mijlocul bisericii evocă adunarea tuturor lucrurilor în Hristos, ca în centrul lor, şi arată că, în actualizarea ascetică a patimilor, simbolismul centrului este transpus duhovniceşte. Isihia, concentrarea gândurilor şi stăpânirea de sine, ce favorizează rugăciunea şi urcuşul spre Dumnezeu, nu pot fi dobândite decât graţie ostenelilor ascetice, nefiind decât consecinţa împăcării universale realizate de Cruce. Hristos a murit cu mâinile întinse, pentru a dezlega ,,păcatul mâinii celei neînfrânate”,  unind pe cei dezbinaţi de păcat. Prin aceasta se arată că El este centrul existenţei noastre, pe de o parte, iar pe de alta, că numai prin răstignirea tentaţiilor autarhice, a egoismului şi a patimilor, răsturnăm drama existenţială a făpturii umane. Precum într-un cerc, centrul e punctul plecând de la care îşi schimbă direcţia raza, tot aşa acum, din centrul bisericii și în timpul postului, Crucea evidenţiază dimensiunea pascală a pocăinţei, răsturnând, pe de-o parte, modul de existenţă păcătos, iar pe de altă parte, îndemnând spre înfrânarea plăcerii distrugătoare.

Text și Imagini: Răzvan Fibișan

Comments are closed.