Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, singurul sfânt român din secolul al XX-lea, născut în secolul al XX-lea şi canonizat în acelaşi secol

sf-ioan-iacob-hozevitulL.C.: …Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ este sfânt român, ca să spun aşa, recent, deoarece putem spune că a fost contemporan cu noi. A fost un deosebit om al rugăciunii. Despre sfinţenia şi mărturia celor care l‑au cunoscut, în urmă cu peste 50 de ani, v‑am auzit vorbind la un post de Radio, în luna august a anului 2010, când aţi participat, la Ierusalim, la omagierea Sfântului Ioan Iacob Românul de la Neamţ. Înaltpreasfinţia Voastră, ştim că, între anii 1991‑1994, aţi studiat la Institutul Biblic de la Ierusalim, iar în cursul anului 1994 aţi fost superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan, precum şi reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. În vara anului 2010, aţi fost din nou la Locurile Sfinte. Ce aţi auzit acolo, ce amintiri a lăsat prezenţa acestui sfânt român care a vieţuit la Locurile Sfinte?

I.P.S. Ioan: Într‑adevăr, atunci când am studiat la Ierusalim, am cunoscut câţiva martori, pe cei care au trăit împreună cu Sfântul Ioan Iacob. Mai întâi pe vrednicul de pomenire Patriarh Diodor al Ierusalimului, cu care a fost împreună o vreme vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Sava. Preafericitul Diodor îmi mărturisea, încă din vremea aceea, numai cuvinte deosebite, alese despre felul cum s‑a comportat, cum a trăit Sfântul Ioan Iacob în Mănăstirea Sfântul Sava aflată lângă Bethleem. Îmi spunea cu câtă dragoste îi îngrijea pe cei bolnavi, dar nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte. De câte ori ajungea Patriarhul Diodor la Hozeva, totdeauna le povestea celor din jur că l‑a cunoscut şi le spunea despre viaţa aleasă pe care a avut‑o Sfântul Ioan Iacob Românul.
Am cunoscut‑o apoi, tot aici, pe maica Acachia, care i‑a cântat la strană ani de zile, în perioada când Sfântul Ioan Iacob a fost egumenul schitului nostru românesc de pe valea Iordanului.
În vara anului 2011, m‑am dus s‑o regăsesc pe maica Salomeea, poate printre ultimele vieţuitoare care au avut bucuria de a lua o binecuvântare de la Sfântul Ioan Iacob, care trăieşte încă în Mănăstirea Eleonului. Dânsa mi‑a dat ultimele mărturii despre acest sfânt român care străluceşte în pustiul Hozevei şi străluceşte deja şi pe bolta cerească a spaţiului nostru ortodox român, pictat fiind în sute, cred, sute, şi nu cred că greşesc când spun sute de biserici din spaţiul nostru românesc. L‑am cunoscut apoi pe părintele Ioanichie, care i‑a fost ucenic şi care l‑a îngrijit ca pe fratele său, până în ultimele clipe ale vieţii sale, coborându‑i, după cum îmi povestea, în fiecare zi hrana printr‑o coşniţă, de pe o stâncă până în faţa Chiliei Sfânta Ana, unde a trăit ultimele clipe ale vieţii sale Sfântul Ioan Iacob. Iată doar câteva persoane care mi‑au dat mărturie despre viaţa acestui mare sfânt al Bisericii noastre şi al Bisericii Universale, zic eu!

L.C.: Înaltpreasfinţite, oare când vom vedea moaştele Sfântului Ioan Iacob în România? Când va reveni acasă? Putem să le aşteptăm curând?

I.P.S. Ioan: Acum eu v‑aş putea mărturisi că Preafericitul Patriarh a trimis la Locurile Sfinte, de ziua hramului Sfântului Ioan Iacob, doi ierarhi, doi membri ai Sfântului Sinod, pe mine şi pe Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, episcop‑vicar patriarhal, cu un grup destul de mare de credincioşi. Asta înseamnă ceva important. Să ştiţi că printre alte lucruri, pe care le‑am făcut la Hozeva, a fost şi acesta că l‑am rugat pe Sfântul Ioan Iacob să se întoarcă acasă! Eu cred că aceasta ar fi şi dorinţa Părintelui Patriarh, care încă pe atunci când era mitropolit al Moldovei a ridicat o frumoasă biserică, cu hramul Sfântului Ioan Iacob, la Seminarul de la Neamţ, unde preoţii şi mii de credincioşi se roagă tot pentru venirea Sfântului Ioan Iacob acasă. Aş putea spune că suntem mesagerii, eu împreună cu Preasfinţitul Varlaam suntem printre mesagerii credincioşilor români, purtători de rugăciuni ale lor către Sfântul, ca să se întoarcă acasă. Dacă se întoarce acasă şi fiul risipitor, eu aş spune că un sfânt, cu atât mai mult, doreşte să se întoarcă acasă, în ţara unde a văzut lumina zilei, lângă părinţii săi, lângă primii săi duhovnici din ţara noastră scumpă românească.

Sf Ioan Iacob HozevitulL.C.: Știu că Sfântul Ioan Iacob este patronul spiritual al Bibliotecii Naționale, deci ocrotitorul bibliotecarilor. A fost ales de către bibliotecari să fie patronul lor spiritual pentru că a fost bibliotecar la Mănăstirea Neamț. Înaltpreasfinţite Părinte, ce sentimente deosebite v‑au cuprins în apropierea moaştelor acestui mare sfânt român? Sunt convinsă că mulţi credincioşi ortodocşi români ar dori să se închine la moaştele Sfântului Ioan Iacob, dar nu pot ajunge atât de departe, până la Hozeva. De aceea vă rugăm să ne spuneţi unde şi cum sunt aşezate sfintele sale moaşte.

I.P.S. Ioan: Mai întâi să vă mărturisesc că Sfântul Ioan Iacob face parte din familia în care
m‑am născut eu. Nu că aş fi rudă de sânge cu Sfântul Ioan Iacob, dar îmi aduc aminte că în prima mea vacanţă, când m‑am întors în ţară, sora mea mi‑a pus prima întrebare – nu dacă am fost la Bethleem, la Nazaret sau la Sfântul Mormânt, deoarece ştia că lucrul acesta l‑am făcut – prima întrebare a fost: „Ai fost la Sfântul Ioan?” Aşa că, încă din tinereţe, Sfântul Ioan a intrat şi în familia părinţilor mei. La Ierusalim, în anul 1994, la 14 ani după ce Sfântul a fost descoperit, scos din mormântul său, am avut bucuria de a‑I schimba hainele cu care fusese înmormântat şi care deja începuseră să se deterioreze. Mi‑aduc aminte că un părinte de la Mănăstirea Lainici, de unde am plecat eu, mi‑a dat o camilafcă şi mi‑a zis: „Părinte, să slujiţi cu ea acolo la Sfântul Mormânt şi să mă pomeniţi şi pe mine!” Acea camilafcă am pus‑o atunci pe capul Sfântului şi rasa mea cu care, apoi, l‑am îmbrăcat. Însă ceea ce a fost important şi mişcător pentru noi este că ne aşteptam să găsim moaştele Sfântului desfăcute, aşa după cum a creat Dumnezeu pe om, în mai multe părţi. Însă eu când am pus mâna mai întâi sub cap, ca să‑i iau fesul din cap, am constatat că nu puteam ridica trupul, pentru că era întreg. De la cap şi până la picioare, trupul este întreg. Mâinile stau pe piept aşa cum au fost puse de părintele Ioanichie, după rânduiala noastră creştinească. Am plâns atunci când am văzut că, nefiind îngropat într‑un pământ aşa fertil cum se întâmplă la noi, peste trupul său au fost aruncate ţărână şi pietre. Câteva pietre mai grele i‑au îndoit puţin o parte din coaste, deci a fost şi el străpuns, ca şi Hristos, nu de o suliţă, ci de o piatră. Dar acea piatră n‑a pătruns înăuntru, ci trupul este întreg. Aşa este depus astăzi în Biserica Sfântul Ştefan din Hozeva, unde, aş vrea să vă spun, s‑a ridicat prima biserică închinată Maicii Domnului, din toată Palestina, după Sinodul de la Efes. Deci, zic eu, încă o motivaţie de a arăta cât de mult l‑a iubit Maica Domnului pe Sfântul Ioan Iacob. Ştim că din fragedă pruncie, respectiv când avea 6 luni, mama lui s‑a stins din viaţă. Când el avea 2 ani, tatăl său a murit pe front, iar bunica sa a murit în momentul când, în 1923, Sfântul Ioan avea 10 anişori. Şi de atunci, am putea spune că singura mamă care i‑a purtat de grijă aici, pe pământ, a fost Maica Domnului.
Ce‑aş mai vrea să vă spun tot referitor la proclamarea sfinţilor – în anul 1992 mă pregăteam să mă întorc în ţară, în vacanţă. Dar credincioşii mei de acolo mi‑au spus: „Părinte Ioane, înainte de a pleca, să mai organizăm încă o excursie în Ţara Sfântă şi, în special, să ajungem şi la Mănăstirea Hozeva, la Sfântul Ioan!” Aş vrea să vă spun că în ziua aceea, în care fără să ştiu ce se întâmplă în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la Bucureşti, în iunie, în ziua aceea am citit, pentru prima dată, Acatistul Sfântului cu credincioşii care au fost cu mine acolo. Iată de ce este mare nevoie şi de mare importanţă ca şi credincioşii, şi ei înainte de toate, în evlavia lor, să‑i cinstească pe sfinţi! Şi apoi Sfântul Sinod doar analizează, cumpăneşte…Am putea spune, după umilele mele cunoştinţe, că Sfântul Ioan Iacob este singurul sfânt român din secolul al XX-lea care s‑a născut în secolul al XX-lea şi care a fost canonizat în acelaşi secol, după o perioadă foarte, foarte scurtă de la trecerea sa la Domnul. Mărturie stau, cum spuneam, atâţia oameni care l‑au cunoscut, cât şi faptul că moaştele sale constituie mărturie a sfinţeniei şi a harului lui Dumnezeu purtător în ele. Şi noi, oricare dintre noi, orfani, cu părinţi sau fără părinţi, putem să ajungem sfinţi! Calea sfinţeniei este deschisă tuturor, şi nu numai atât, ci este cea mai înaltă poruncă dată de Dumnezeu omului. Fiţi sfinţi!, a poruncit Dumnezeu. Aceasta este cea mai importantă, şi pentru aceea ne‑a creat Dumnezeu pe noi, să fim sfinţi. Mamele noastre nasc sfinţi, doar că în viaţa aceasta purtarea de grijă a mamei, a părinţilor şi a lui Dumnezeu este importantă, ca să ajungem la ceea ce Şi‑a dorit Dumnezeu: să‑Şi împărtăşească nemărginita Sa iubire cu sfinţii, omul ca rod al creaţiei lui Dumnezeu.

Sursa: Pe cărarea Raiului, Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Ioan, p. 259-266

Comments are closed.