+ NICOLAE
din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al
Timişoarei şi mitropolit al Banatului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini şi creştine,
binecuvântare şi pace de la
Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Prin nespusa purtare de grijă şi multa bunătate a lui Dumnezeu, trecând prea curatele şi prea cinstitele zile ale marelui post, am ajuns acum să prăznuim sfânta înviere a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Care graiuri şi ce minte vor putea explica taina Învierii? „Veniţi toţi credincioşii, ne spune sfânta noastră Biserică, să înconjurăm cu frică şi cutremur mormântul din care s-a sculat Domnul, ca dintr-o cămară ieşind”.
După ce a fost chinuit, răstignit, ucis şi pus în mormânt, nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce va urma. Toţi cei care L-au cunoscut au rămas întristaţi. În acele împrejurări, mai multe femei tânguindu-se au ajuns la mormântul Său dar l-au găsit gol. Întristarea ce le-a cuprins ca şi pe toţi Apostolii care au venit şi ei să vadă ce s-a întâmplat, s-a transformat însă repede în bucurie, mai ales că un înger a apărut vestindu-le că Iisus a înviat. În aceeaşi zi, seara, Apostolii fiind adunaţi la un loc, dintr-o dată a apărut Iisus şi după obicei le-a zis: „Pace vouă”.
Din acel moment ucenicii Domnului ca şi toţi cei care I-au primit sfânta învăţătură, au început să vestească lumii cine este Iisus şi care este vestea cea bună pe care au venit s-o împărtăşească tuturor. Biserica a preluat cele ce s-au petrecut atunci, propovăduind fără încetare mesajul sculării din morţi a lui Iisus şi asigurarea că precum El a biruit răul şi moartea, tot astfel şi noi vom putea să trecem peste toate neputinţele făptuind cele bine plăcute Lui.
Iubiţi fraţi şi surori,
Ori de câte ori rememorăm faptul învierii ne gândim la minunea reprezentată de înfrângerea morţii de către Domnul. Atunci putem spune că a biruit viaţa, iar Hristos „s-a făcut începătură celor adormiţi”, după spusa Apostolului (I Corinteni 15, 20).
Viaţa este darul cel dintâi şi cel mai preţios pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Este o mare taină şi totodată o mărturie a dragostei Lui. Căci prin viaţă, Dumnezeu ne-a chemat din nefiinţă şi la împărtăşirea din bunurile care sunt pe lume, precum şi la cele veşnice, pe care le vom câştiga.
Viaţa este o continuă frământare, o împărtăşire şi participare la măreţia creaţiei, de care omenirea se apropie din ce în ce tot mai mult prin iscusinţa şi setea de a cunoaşte şi a progresa, care i-au fost imprimate de Creator dintru început.
Fiind dar al lui Dumnezeu, viaţa este un prilej de bucurie pentru fiecare dintre noi. De aceea noi ne simţim atât de legaţi de ea şi dorim să trăim cât mai mulţi ani, chiar dacă în drumul nostru întâlnim destule necazuri şi amărăciuni. Căci „dulce este lumina vieţii şi desmierdătoare este pentru ochi privirea soarelui” zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 11,7), şi „care este omul căruia să nu-i placă viaţa şi să nu iubească lungimea ei şi să nu-i fie voia să se bucure de fericire?” (Psalmul 33, 12).
Dar tot Sfânta Scriptură spune: „Care dintre oameni a trăit şi n-a văzut moartea (Psalmul 88, 4). Pentru că „omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare” (Ecclesiastul 8, 8). Deci bucuria de a trăi este tulburată de gândul morţii.
Mântuitorul Iisus Hristos este însă cel dintâi care ne-a izbăvit de frica morţii şi ne-a dat încredere în forţa nemuritoare a vieţii, căci Paştile sunt „slobozirea de întristare”.
De aceea, bucuria în această zi se revarsă cu dărnicie dumnezeiască şi cuprinde întreaga fire, după cum se arată în cântarea bisericească a acestei mărite nopţi: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos s-a sculat, Veselia cea veşnică”.
Astăzi, pe fiecare Mântuitorul ne cheamă la viaţă şi la nemurire prin credinţă. Veniţi zice: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi. Şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).
Învierea Domnului este astfel „piatra din capul unghiului” şi temelia edificiului duhovnicesc al sfintei noastre Biserici. Fără această mărturie credinţa noastră ar fi deşartă, iar nădejdea creştină şi toată lucrarea duhovnicească nu ar avea nici o justificare. Ea este dovada cea mai puternică a dumnezeirii lui Hristos şi pecetea cerească a învăţăturii şi a activităţii Sale mântuitoare, pe care a început-o în lume şi o continuă până la sfârşitul veacurilor prin lucrarea sfântă a Bisericii.
Toată mărturisirea Mântuitorului se încununează cu învierea Sa care este o plinătate a dumnezeirii. Iar din momentul când această taină s-a săvârşit, în lume a avut loc o înviorare şi o întinerire spirituală. Propovăduirea apostolilor, martirajul mucenicilor, râvna creştinilor de astăzi şi din toate vremurile, spre treptele superioare ale vieţii evlavioase, au ca punct de plecare acest adevăr. – Fără înviere Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Fără Iisus Hristos – Dumnezeu, n-ar putea să existe Biserică. Fără Biserică bucuriile ar fi mult mai puţine, pentru că la temelia vieţii ar lipsi tocmai ceea ce dă sens şi însemnătate veşnică vieţii noastre trecătoare, credinţa în nemurire şi în obşteasca înviere.
Sfântul Apostol Pavel arată lămurit aceasta când spune: „Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa voastră… Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind pârga celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia”( I Corinteni 15, 17-22).
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Încheierea cuvântului nostru de astăzi nu poate fi deosebită de cea pe care marele Apostol Pavel o face – la descoperirea sa – despre învierea morţilor: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră întru Domnul nu este zadarnică” (I Corinteni 15,58). Osteneala plăcută Domnului este căutarea păcii pe care ne-a dorit-o El însuşi. Cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul l-a rostit către ucenicii Săi după învierea din morţi a fost: „Pace vouă” (Luca 24, 30; Ioan 20, 19).
Nimic mai firesc pentru noi decât să ostenim a face ceea ce a făcut Dascălul nostru cel ceresc. „Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea…, a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni 2, 14-16).
Chemarea Dascălului în mod firesc este şi chemarea învăţăceilor Săi, ori „El a venit să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape” (Efeseni 2, 17).
Noi creştinii sporim în „în lucrul Domnului”, când năzuim după roadele Duhului Sfânt, care sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22-23).
Vouă celor ce vă osteniţi pentru fapte bune în slujba familiei şi a obştii, vouă celor ce luptaţi pentru fericirea obştească, vouă celor ce râvniţi după dreptate şi frăţietate; vouă învăţătura ce am desfăşurat-o, vă aduce mare încurajare.
Aceste osteneli, aceste lupte nu vor rămâne zadarnice.
Ele vor dobândi trupurilor voastre învierea aceea măreaţă, glorioasă – începutul fericirii nemărginite, negrăite şi veşnice, pe care v-o cerşesc tuturor, din toată inima, de la Cel ce a înviat din morţi, cu moartea Sa pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.
Hristos a înviat !
Al vostru al tuturor, rugător către Domnul,
+ Nicolae
Arhiepiscop şi Mitropolit
Dată în reşedinţa mitropolitană din Timişoara, cu prilejul sfintelor sărbători ale Învierii Domnului din anul mântuirii 2009.
