Pregătirea școlară a Sfinților Trei Ierarhi

 Sfinții Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan reprezintă pentru creştinătatea întreagă modele care se cer urmate. În mod cu totul deosebit însă, ei constituie un minunat exemplu pentru tinerii care se pregătesc să intre în viaţă şi să devină preoţi, atât în ce priveşte însuşirea virtuţilor, cât şi înmagazinarea cunoştinţelor necesare. Aceşti luceferi ai Bisericii sunt şi azi la fel de actuali ca oricând în trecut. Cu sufletele arzând de o neţărmurită iubire de Dumnezeu, cu o sensibilitate deosebită şi o capacitate duhovnicească şi intelectuală rară, ei s-au ridicat pe culmile „filosofiei” creştine. Nu numai contemporanii le-au recunoscut excepţio­nala valoare, ci şi urmaşii din vechime până azi. Biserica i-a trecut în rândul sfinţilor, iar noi îi venerăm pomenindu-i an de an la 30 ianuarie.

Spuneam că Sfinţii Trei Ierarhi constituie un exemplu pentru viitorii preoţi şi în mod special pentru perioada de timp când îşi fac studiile, deoarece ei înşişi au fost elevi şi studenţi. Nu este lipsit de interes să arătăm de aceea cum şi-au petrecut ei tinereţea şi cum şi-au desăvârşit pregătirea şcolară.

De la început vom preciza că toţi trei aparţin unor provincii ale Asiei Mici: Vasile şi Grigorie Capadociei, iar Ioan Siriei; toţi trei au trăit în veacul al IV-lea numit „veacul de aur” (Vasile s-a născut în 329 sau 330, Grigorie între 329-331, iar Ioan în 354). Vasile şi Grigorie fiind născuţi în aceeaşi provincie şi cam în acelaşi timp, vor petrece copilăria şi tinereţea aproape împreună, devenind la un moment dat prieteni nedespărţiţi, pe când Ioan, mai tânăr şi din altă provincie, se va dezvolta independent de ceilalţi, însă în aceeaşi atmosferă şi având aceiaşi profesori, de pildă retorul Libaniu, ca apoi în viaţă, în ogorul lui Hristos, să se întâlnească şi să-şi dea mâna conlucrând. Toţi trei proveneau din familii venerabile, cu părinţi şi mai ales mame ale căror nume au devenit celebre: Emilia – mama lui Vasile, Nona – mama lui Grigorie şi Antusa – mama lui Ioan. Nu de mai puţină faimă s-au bucurat fraţii ori surorile lor şi numim aici pe Grigorie de Nyssa şi Petru al Sevastei, fraţi, şi pe Macrina, soră a lui Vasile, pe Chesarie, frate şi Gorgonia, soră a lui Grigorie. Toţi trei apoi şi-au început educaţia în familie, sub îndrumarea părinţilor, care i-au învăţat să cinstească pe Dumnezeu, să iubească pe Hristos, să frecventeze biserica şi să citească Sfânta Scriptură. încă sub înrâurirea educaţiei primite în casa părintească, Ioan va scrie mai târziu, fiind episcop, un tratat intitulat Despre gloria deşartă şi cum trebuie să crească părinţii pe copii în care descrie tocmai ceea ce arătam mai înainte, adică modul cum trebuie educaţi copiii de către părinţii lor.

Crescând, s-a pus în mod firesc problema trimiterii viitorilor Sfinţi Trei Ierarhi la şcoală. Numai că pe vremea aceea singurele şcoli de cultură generală care puteau fi frecventate erau cele păgâne, unde pe lângă materiile obişnuite (retorica, gramatica, filosofia, astronomia, geometria, aritmetica, medicina), se preda morala şi religia, de bună seamă, idolatre. Şcoli creştine, celebrele şcoli catehetice de odinioară, erau puţine şi, cele existente (Alexandria, Antiohia, Cezareea Palestinei etc.) erau în declin. Aşa se face că tinerii creştini mai răsăriţi sau care manifestau însuşiri deosebite ajungeau să-şi facă ucenicia în şcoli păgâne şi pe lângă profesori păgâni. De aceea ajunseseră atât Vasile, cât şi Grigorie să se iniţieze în tainele elocinţei la Cezareea Capadociei, „metropola discursurilor”. Aici s-au întâlnit pentru prima dată, schiţând un început de prietenie. Vasile s-a impus de la început atât profesorilor, cât şi colegilor. Grigorie însuşi va spune mai târziu că Vasile egala pe profesori şi depăşea pe colegi în tot soiul de ştiinţe^[1]. Dobândise un deosebit prestigiu „atât în faţa oamenilor din popor, cât şi în faţa mai marilor cetăţii. îşi însuşise o ştiinţă mai mare ca vârsta sa şi avea o statornicie de caracter mai mare ca ştiinţa pe care o poseda. Era retor între retori, chiar înainte de a se sui la tribuna de conferenţiar. Era filosof între filosofi, chiar înainte de sistemele filosofice. Pentru creştini, el era preot chiar înainte de preoţie”^[2].

Prin strădaniile sale intelectuale şi prin comportarea sa morală, tânărul Vasile a ajuns un elev model în şcoala pe care o frecventa la Cezareea Capadociei şi care urmărea în mod special pregătirea de retori. El nu-şi va forma însă din retorică un scop, ci obiectul râvnei sale va fi „filosofia” prin care înţelegea „sârguinţa de a te dezlipi de lume şi a te lipi de Dumnezeu, de a dobândi prin cele pământeşti cele cereşti şi de a câştiga prin cele nestatornice şi fugare cele statornice şi durabile”^[3].

Cele acum arătate cu privire la Vasile se potrivesc în aceeaşi măsură Sf. Grigorie, împreună osârditor cu el în şcoala Cezareii. Aceşti doi colegi şi prieteni se vor despărţi însă curând, căci Vasile se va duce la Bizanţ, capitala Răsăritului, vestită prin sofişti şi filosofi desăvârşiţi, de la care va dobândi o solidă instrucţie în toate domeniile, pe când Grigorie a preferat Cezareea Palestinei, unde funcţiona încă celebra şcoală catehetică creată cu un secol înainte de Origen. Nici aici nu stătu prea multă vreme fiind atras de Alexandria, alt important centru cultural al Antichităţii, unde fratele său Chesarie studia medicina. în capitala Egiptului de atunci făcu ucenicia pe lângă învăţaţii profesori ai „didascaleului” creştin şi ai şcolilor păgâne.

După câtva timp Vasile şi Grigorie se vor reîntâlni, de astă dată la Atena, unde vor petrece cea mai îndelungată perioadă de studii. Când ajunse aici, prin 350, Grigorie avea în jur de 20 de ani. Vasile sosi după el, la o distanţă de câteva luni, poate chiar un an. Ambii au venit în „patria înţelepciunii”, „mânaţi de o straşnică sete de ştiinţă”, cum precizează Cuvântarea funebră în onoarea lui Vasile cel Mare ^[4].

În legătură cu viaţa şcolărească de la Atena^[5], mai precis cu moravurile studenţeşti şi riturile universitare, Sf. Grigorie ne-a lăsat o interesantă şi viu colorată descriere. Ca pretutindeni şi totdeauna elevii şi studenţii nu excelau prin disciplină şi virtute. Spiritului democratic care caracteriza Atena şi pe care tinerii îl practicau într-o manieră negativă i se adăugau influenţele unei culturi păgâne muribunde şi năravurile unei morale politeiste decadente. Numeroşi erau aceia care, indiferent de originea lor şi de educaţia primită acasă, se dedau la neorânduieli şi îşi lăsau frâu liber celor mai nepotrivite porniri. În funcţie de simpatia ori antipatia pe care o arătau magiştrilor lor, ei creau grupuri ce se ridicau unul împotriva celuilalt. Aceleaşi grupuri atacau oraşe, drumuri, porturi, munţi, pustiuri, nu doar în jurul Atenei, ci aproape în tot cuprinsul Greciei^[6].

Curios era tratamentul ce se aplica noilor învăţăcei şi, cu toate că mai dur, se apropia de unele practici ce mai dăinuie şi astăzi. Astfel, când sosea un tânăr la studii, cei vechi căutau să şi-l apropie, nu însă fără a-l hărţui cu glume, curse şi ironii. Apoi, „traversând piaţa oraşului îl duceau cu alai la baie. Pompa era aşa: cei ce conduceau pe tânărul nou sosit, se aşezau câte doi la distanţă egală şi astfel îl escortau până la baie. Când ajungeau aproape, scoteau ţipete puternice şi săreau ca şi cum ar fi fost loviţi de nebunie. Aceste ţipete nu erau pentru a înainta, ci pentru a se opri, ca şi cum recrutul n-ar fi fost primit în baie şi bătând în uşi, după ce speriau bine pe tânăr, îi îngăduiau intrarea şi astfel îl lăsau liber, iar după baie îl considerau intrat în corporaţia lor”^[7].

Năravurile şi obiceiurile studenţilor atenieni se pare că erau destul de răspândite în vechime, la ele făcând aluzie Fericitul Augustin (354-430) care în Africa de Nord la Tagaste şi Cartagina, ca student, mai apoi la Milano ca profesor, avu prilejul să se familiarizeze cu acelaşi mediu şcolăresc. Scriitorul latin îşi aminteşte în Confesiuni de perioada studenţiei sale când avu de-a face cu aşa-zişii „răsturnători” (eversores) care prin distrugeri „atacau cu neruşinare sfiala celor necunoscuţi, pe care o tulburau fără motiv, bătându-şi joc şi, prin aceasta, hrănindu-şi faptele lor dintr-o răutăcioasă veselie”^[8]. Mai edificatoare este descrierea lui Zaharia, numit Scolasticul sau Retorul, care mergând în anul 487 la Berytos (Fenicia) spre a urma dreptul, precedat fiind cu un an de Sever, viitorul patriarh al Antiohiei, ne spune că s-a temut de primirea care i-o vor face studenţii mai vechi: „…Mă aşteptam să îndur din partea studen­ţilor numiţi edictalioi tot ce îndură aceia care sosesc proaspăt în acest oraş pentru a învăţa legile. Ei nu îndură cu adevărat nimic ruşinos, ci doar lucruri care provoacă râsul privitorilor şi care pun totodată stăpânire pe aceia de care şi-au bătut joc şi pe socoteala cărora s-au distrat”^[9].

Existenţa aşa-zişilor eversores de care vorbeşte Augustin, precum şi a celor numiţi edictalioi de care aminteşte Zaharia presupune că practicile de la Atena şi pe care le evocă Sf. Grigorie au degenerat cu timpul, astfel încât se cunosc cazuri de studenţi care, dacă nu le plăcea o materie sau un profesor, le cereau înlăturarea sau recurgeau la boicot. În aceste împre­jurări, împăratul Iustinian fu obligat să adopte o lege specială prin care se interzise toate obiceiurile năstruşnicilor discipoli ai şcolilor de odini­oară^[10]. Oricum, riturile de iniţiere în viaţa studenţească ateniană excelau mai ales prin aspectul lor comic încât, deşi neacceptate de Sf. Grigorie, el le tratează cu suficientă indulgenţă şi înţelegere. E de presupus că le-a experimentat el însuşi, dar ca unul care a ajuns la Atena înaintea lui Vasile, a făcut tot posibilul să-1 scutească pe acesta de aşa ceva, cunoscându-i sobrietatea şi seriozitatea.

Evident însă, şcoala nu se reducea doar la atât. La Atena pe lângă glumeţi şi neserioşi erau profesori vestiţi, ucenici silitori şi preocupări intelectuale superioare. Profesorii nu vor fi fost de talia unora dintre cei care au ilustrat şcolile catehetice şi ne gândim în special la Origen pe care discipolul său Grigorie Taumaturgul († pe la 270) aproape că îl diviniza în Cuvântul de mulţumire către Origen^[11], dar totuşi erudiţi şi buni îndrumători în cele ale culturii generale. Totdeauna când îi pomeneşte, Grigorie, prietenul lui Vasile, le adresează un cald omagiu.

Ce predau aceşti profesori? În sarcina lor intra ciclul de cunoştinţe denumit enkyklios paideia care cuprindea materiile legate de muzică, calcul şi geometrie, astfel încât cel care şi le însuşea ajungea să fie pregătit pentru viaţă. Acest ciclu va primi ulterior denumirea de „arte liberale” (artes liberales) cu două etape: trivium (gramatica, retorica şi dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica).

Sf. Grigorie înşiră disciplinele în care s-a iniţiat împreună cu prietenul său Vasile: 1. gramatica, adică „ştiinţa care ne învaţă a vorbi corect, regulile povestirii, legile metricii şi ale poeziei”, 2. filosofia, „atât cea practică (asceza), cât şi cea speculativă, care ne învaţă argumentarea logică şi arta combaterii numită dialectica”, 3. astronomia, 4. geometria, 5. matematica, 6. medicina, „însă nu din latura ei practică, ci mai mult din latura prin­cipială şi întrucât vine în legătură cu filosofia (asceza)” şi 7. morala^[12].

Ambii viitori ierarhi s-au dovedit foarte râvnitori în a-şi însuşi toate materiile care li s-au predat, e adevărat, acordând importanţă sporită cunoştinţelor menite să le dezvolte pietatea^[13]. Curând, datorită conştiin­ciozităţii lor la studiu, au ajuns renumiţi printre cei tineri, numele lor depăşind chiar hotarele Greciei. Prietenoşi cu toţi colegii, ei au evitat însă pe cât le-a fost posibil pe cei dezordonaţi şi certăreţi, pe petrecăreţi, preferând în schimb pe cei silitori şi virtuoşi. Instinctul le-a spus că tovărăşiile rele i-ar fi putut face să se molipsească şi ei, fapt pentru care s-au ferit de orice prietenie dăunătoare.

„Numai două căi cunoşteam amândoi, va spune mai târziu acelaşi Grigorie referindu-se la el şi la Vasile, cea dintâi de mare preţ, cea de-a doua de o valoare mai mică; cea dintâi ducea spre casele noastre sfinte şi spre pro­fesorii care propovăduiau în ele (scil. bisericile), pe când cea de a doua la profesorii de ştiinţe profane. Celelalte căi, adică cele ce duceau la serbări, teatre, întruniri sau ospeţe, le lăsăm pe seama altora, pentru că… nimic nu-i mai de preţ decât ceea ce duce la virtute şi face mai buni pe cei ce apucă în acea direcţie.” Şi continuă Grigorie: „Fiecare om are o poreclă, fie moştenită de la părinţi, fie căpătată după faptele sau ocupaţia lui; pentru noi lucrul şi numele cel mai de seamă era să fim şi să ne numească ceilalţi creştini”^[14].

Informaţia pe care ne-o oferă Sf. Grigorie de Nazianz este valoroasă pentru că arată în ce fel într-un oraş încă păgân şi dominat de morala idolatră, tinerii Grigorie şi Vasile s-au păstrat curaţi sufleteşte şi trupeşte, ştiind să culeagă de la şcoala pe care au frecventat-o doar ceea ce a contribuit la formarea caracterului lor creştin.

Câte vor fi fost ispitele ce-i înconjurau deducem din faptul că printre colegii lor s-au aflat la un moment dat – chiar dacă pentru scurt timp – Iulian, viitorul împărat^[15], care va deveni unul dintre cei mai aprigi susţinători ai păgânismului, luptând cu posibilităţile oferite de calitatea sa pentru restaurarea vechii religii idolatre. Asemenea lui Iulian vor fi fost şi alţii, ataşaţi unor tradiţii care puse sub semnul marilor genii ale Antichităţii, puteau seduce ori chiar şi numai influenţa.

Tinerii care au studiat la Atena în secolul al IV-lea, oricât au fost de sârguitori şi serioşi, nu şi-au interzis însă şi unele momente de destindere, aceasta cu osebire în cadrul asociaţiilor în care se organizau. Acelaşi Sf. Grigorie pe care îl cităm constant, vorbeşte despre „o societate, nu de dispreţuit, dirijată şi condusă de Vasile”^[16]. În atare „societăţi” sau „fratrii”, spune un comentator, „studenţii se cunoşteau mai deaproape unii pe alţii, se puteau aprecia mai just şi erau în măsură să folosească şi să promoveze bunele deprinderi pe care le vedeau la cei mai buni dintre ei, tot aşa cum se putea învăţa şi contrariul, dacă în aceste grupări se strecurau şi ele­mente rele”^[17]. Fratria care avea în frunte pe Vasile şi din care făcea parte Grigorie însuşi, „a reuşit prin priceperea celor doi studenţi capadocieni să ridice pe membrii ei la un înalt nivel de solidaritate colegială şi de afecţiune reciprocă şi să atragă asupra lor şi simpatia profesorilor”^[18].

Dincolo de relaţiile pe care le-au stabilit tinerii Vasile şi Grigorie în perioada şcolarităţii lor ateniene, ceea ce a dobândit valoare şi trăinicie deosebită a fost prietenia lor. Prieteniile din perioada studenţiei „sunt trainice şi duioase; ele sunt expresia nevoii de apropiere şi de dăruire a tinereţii nevinovate, luminoase şi generoase în timpul avântului de cuce­rire a ştiinţei, a frumosului, a idealului. Ajunşi la maturitate sau bătrâneţe, foştii studenţi evocă cu mare plăcere prietenia sau prieteniile pe care le-au închegat odinioară, în anii de zâmbet şi entuziasm”^[19]. Este cazul celor doi viitori ierarhi care în vremea studiilor au închegat o frumoasă prietenie ce va dura până în pragul morţii; prietenia lor se baza pe comunitatea de preocupări, de orizonturi, de studii. De aceea, ei au fost totul unul pentru altul; locuiau sub acelaşi acoperiş, aveau aceeaşi masă, aceleaşi sentimente şi urmăreau aceeaşi ţintă; afecţiunea reciprocă le-a crescut mereu în căldură şi putere. De altfel, cei care iubesc aceleaşi lucruri descoperă frumuseţi care îi uneşte puternic pe unii de alţii; aceasta e legea dragostei care depăşeşte pe fiecare^[20].

Iată, în acest mod au studiat Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Vasile cel Mare, primii doi dintre cei Trei Ierarhi ^[21]. Să arătăm acum pe scurt şi pregătirea şcolară a celui de-al treilea, Ioan, care a primit numele de „Hrisostom” sau „Gură de Aur”.

Născut în 354, deci la 24 de ani după Grigorie şi Vasile şi cam în timpul când aceştia îşi desăvârşeau studiile la Atena sau chiar le vor fi isprăvit, Ioan va primi o educaţie cât se poate de îngrijită din partea mamei sale Antusa. Rolul ei l-a pus în evidenţă vestitul retor Libaniu, după cum relatează Ioan însuşi: „Îmi amintesc că în timpul tinereţii mele profesorul ale cărui cursuri le urmam, cel mai superstiţios decât toţi oamenii, a avut admiraţie pentru mama mea. A întrebat, după cum îi era obiceiul, pe cei aşezaţi lângă el, de unde vin şi care este familia mea. Un oarecare îi răspunse că este fiul unei văduve. Atunci el mă întrebă despre vârsta mamei şi dori să ştie de când era văduvă. Când a auzit că are 40 de ani şi că la 20 de ani îşi pierduse soţul, s-a mirat şi, întorcându-se către ucenici, a exclamat: «Zeilor, ce femei există printre creştini!»”^[22].

Studiile propriu-zise şi le va face Ioan în Antiohia învăţând cu Libaniu retorica şi cu Andragatiu filosofia^[23]. Cu privire la Andragatiu nu ştim prea multe. Libaniu în schimb este cunoscutul dascăl care i-a îndrumat şi pe Grigorie şi Vasile la Atena, dar care acum se mutase în capitala Siriei, unul dintre cei mai vestiţi promotori ai culturii păgâne din secolul al IV-lea. El l-a iniţiat şi pe Iulian zis „Apostatul” în cele ale gândirii elene. Calităţile tânărului Ioan şi succesele dobândite la învăţătură i-au creat deosebită faimă şi i-au atras stima tuturor. Lăsând în urmă pe toţi colegii, dintre care numim pe Teodor, viitorul episcop al Mopsuestiei († 428) şi pe Maxim, viitorul episcop al Seleuciei, Ioan îşi atrase admiraţia lui Libaniu care, zice-se, pe patul de moarte fiind, ar fi dat următorul răspuns celor care îl întrebau pe cine lasă urmaş: „Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creştinii” ^[24]. Cuvintele acestea venite din partea unuia dintre oamenii cei mai culţi ai vremii, reprezintă recunoaşterea supremă a unor merite intelectuale de nimeni egalate.

La Antiohia îşi făcu Ioan pregătirea şcolară frecventând, întocmai lui Grigorie şi Vasile, cursurile unor profesori păgâni. Informaţiile pe care ni le dau unii biografi, în legătură cu studii ce le-ar fi făcut şi la Atena, sunt lipsite de temei. Antiohia rămâne singurul centru în care a luat contact cu artele liberale, îndeosebi cu retorica şi filosofia.

Alte amănunte despre modul în care şi-a petrecut perioada şcolarităţii nu avem. E sigur însă că, precum Grigorie şi Vasile, tot astfel şi Ioan şi-a împărţit timpul între studiu şi biserică, între carte şi rugăciune. Împre­ună cu prietenul său Vasile^[25], altul decât viitorul ierarh al Cezareii Capadociei^[26], Ioan va fi depus osteneli şi stăruinţe neîncetate spre a dobândi „cereasca filosofie”, înţelegând prin „filosofie” acel stil superior de vieţuire în care cunoştinţele şi faptele se împletesc într-o minunată cunună de sfinţenie. Am putea compara totuşi descrierea pe care Ioan însuşi o face vieţii pe care a dus-o un tânăr – al cărui tată voia ca el să îmbrace uniforma militară, pe când mama lui îl hărăzise lui Dumnezeu – cu viaţa pe care a dus-o el însuşi ca şcolar^[27].

La vârsta de 18 ani Ioan s-a despărţit de profesorii săi profani şi s-a ataşat episcopului Meletie al Antiohiei, moment care coincide cu începu­tul perioadei sale monastice şi ecleziastice (372-375)^[28].

Deşi Sf. Ioan Gură de Aur nu şi-a prelungit multă vreme educaţia făcută în şcoală, amintirea anilor când a fost elev şi student o va păstra în conştiinţa sa, fapt care îl va face ca ulterior, în scrierile ce le-a întocmit, să revină cu insistenţă asupra problemelor legate de educaţia copiilor şi tinerilor^[29]. Într-o astfel de scriere el spune: „…Mai cu seamă copilăria are nevoie să audă învăţături bune. Cele spuse se depun mai cu uşurinţă în sufletul copiilor, pentru că sufletul lor este fraged, iar învăţăturile auzite se imprimă în mintea lor întocmai ca o pecete în ceară. Pe de altă parte, viaţa copiilor acum începe să se îndrepteze spre bine sau spre rău. Cine depărtează pe copil de la rău chiar de la început, de la primii săi paşi în viaţă, acela îl călăuzeşte pe calea cea bună şi întăreşte binele în sufletul lui, ca o obişnuinţă naturală. Un asemenea copil nu se întoarce cu uşurinţă şi de bună voie către rău, deoarece această obişnuinţă îl trage spre săvâr­şirea faptelor bune. Un astfel de copil va fi mai de preţuit decât un bătrân şi foarte folositor în treburile obşteşti, pentru că din chiar copilăria sa a dat dovadă de seriozitatea celor bătrâni”^[30].

Tot ce am arătat până aici pune în lumină faptul că Sfinţii Trei Ierarhi şi-au însuşit o cultură temeinică şi o educaţie aleasă, profitând la maxi­mum de perioada pe care au petrecut-o în preajma dascălilor lor pe care i-au găsit atât în şcolile renumite ale timpului, cât şi la bisericile unde oficiau preoţi şi ierarhi de înaltă ţinută morală. Împrejurările în care şi-au făcut ei studiile sunt evident altele decât cele de azi, dar exemplul lor rămâne mereu valabil. Printre păgâni, ca şi printre creştini, ei au fost elevi şi studenţi model, îmbinând într-un chip minunat râvna la carte cu sfânta vieţuire. „Prin ei îşi făcea intrarea în lumea ştiinţifică a vremii şi de atunci până în zilele noastre, în spiritualitatea creştină, tipul ideal al cercetăto­rului teolog: arzător permanent pentru cunoaşterea ştiinţifică, sârguincios şi serios, plin de respect faţă de dascăli şi faţă de colegi, fervent credincios şi cercetător al bibliotecilor şi cursurilor. Ei nu cunoşteau decât drumurile care duceau la biserică, la bibliotecă şi la şcoală. E cel mai mare elogiu care se poate aduce acestei vârste în care tânărul trebuie să-şi chiverni­sească cu înţelepciune orice clipă, pentru a câştiga o cultură cât mai armonioasă şi mai deplină.”^[31]