Duminica Floriilor la Catedrala mitropolitană

În Duminica Floriilor, mii de credincioși bănățeni au participat la Sfânta Liturghie, oficiată la Catedrala mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara de Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.

După Dumnezeiasca Liturghie, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan a adresat un cuvânt de învățătură, în cadrul căruia a evidențiat înțelesul teologic al praznicului împărătesc.

La final, potrivit obiceiului, credincioșii prezenți au primit ramuri de salcie înfrunzite, atât ca simbol al procesului mereu înnoitor al înfloririi și al creșterii duhovnicești, cât și ca simbol al vieții abundente, al biruinței vieții asupra morții.

***

Stâlpările verzi de finic sau de salcie, la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, au o semnificaţie mult mai bogată, arătând, mai dinainte, biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate și în cartea Apocalipsei 7, 9: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Ramurile de finic, considerate de vechii egipteni un simbol al veșniciei, deveniseră, cu secole înainte de Hristos, în lumea greco-romană, un simbol al biruinţei/al victoriei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic. În teologia creștină timpurie, ramurile de finic puteau simboliza victoria spiritului asupra trupului. Funciarmente, purtarea ramurilor în triumf reprezintă credința că, prin Învierea lui Hristos din morți la finalul Patimilor (ca și prin învierea lui Lazăr, sărbătorită în ziua precedentă, numită Sâmbăta lui Lazăr), moartea a fost „înfrântă”, oamenii obținând în felul acesta accesul la viața veșnică întru Împărăția eshatologică. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii Sale.

Chiar dacă în zorii Bisericii creștine, sărbătoarea Floriilor avea un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, mai târziu, la sfârșitul sec. III și începutul sec. IV este menţionată de Metodie, episcopul Tirului și al Patarei (†311), de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403) și de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte. În timpul secolelor al VI-lea și al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică.

Comments are closed.