De marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, un număr impresionant de creștini au venit la Catedrala mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara, pentru a participa la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, oficiată de Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, împreună cu un sobor de preoți și diaconi.
Răspunsurile liturgice au fost date de Corul bizantin „Sfântul Ierarh Nicolae” al Facultății de Litere, Istorie și Teologie din Timișoara, condus de Diac. Dr. Ionuț Ardelean.
În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură, referitor la semnificația pnevmatologică, ecleziologică și soteriologică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. Totodată, Preasfinția Sa a vorbit și despre diversitatea unitară a lucrării harismatice a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi.
„Avem astăzi împlinirea făgăduinței Mântuitorului Iisus Hristos, conform căreia ne este de folos ca Hristos să meargă la Tatăl, pentru a ne trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul. Astăzi se împlinește și se desăvârșește bucuria praznicului Învierii Mântuitorului Hristos, bucurându-ne că Domnul, în purtarea Sa de grijă, trimite poporului Său binecredincios pe Duhul Sfânt, Cel care ne ajută în lumea aceasta să săvârșim lucrarea de mântuire a sufletelor noastre. Așadar, praznicul de astăzi ne încredințează despre faptul că suntem chemați la îndumnezeirea sufletului nostru și să trăim veșnicia în prezența și în lumina lui Hristos”, a menționat Preasfințitul Părinte Paisie.
Potrivit tipicului Bisericii Ortodoxe, după Dumnezeiasca Slujbă, Preasfinția Sa a săvârșit Vecernia specială a Rusaliilor, numită și „Vecernia plecării genunchilor”, în cadrul căreia a citit cele 7 rugăciuni către Tronul Preasfintei Treimi, specifice praznicului. Rugăciunile, având un conținut teologic bogat, invocă ajutorul Preasfintei Treimi, amintind, totodată, de cele şapte daruri ale Sfântului Duh, Cel S-a pogorât peste Sfinții Apostoli la 50 de zile după Învierea lui Hristos.
La ieşirea din sfântul locaş, credincioşii prezenţi au luat la casele lor, drept binecuvântare, ramuri verzi, ca simbol atât al limbilor de foc, cât și al darurilor Sfântului Duh ce se revarsă permanent și în multe chipuri în Biserică, prin sfintele slujbe.
***
Datorită Cincizecimii, Biserica s-a străduit să păstreze într-un echilibru particularitatea întrupării lui Dumnezeu în Iisus Hristos, în primul rând adresată unui popor şi universalitatea mântuirii în Hristos, adresată tuturor naţiilor şi întregii creaţii (A se vedea raportul final al Consultaţiei Inter-ortodoxe, pe tema Evanghelia şi culturile, de la Addis Ababa, Etiopia, din 19-27 Ianuarie 1996, la Ioan Sauca, Orthodoxy and cultures. Inter-Orthodox Consultation on Gospel and Cultures, WCC, Geneva-Switzerland, 1996, p. 178). Spre deosebire de iudaism, care era o religie naţională, dar şi spre deosebire de religiile politeiste, care erau mărginite la popoarele şi triburile lor, cu zei naţionali şi particulari, creştinismul are o dimensiune universală şi comunitară prin excelenţă, pentru că asociază pe oameni în comunităţi de credincioşi uniţi în numele lui Hristos, pentru că vede omenirea ca pe o unitate, în care sunt depăşite graniţele şi deosebirile naţionale şi sociale, dar fără să desfiinţeze particularităţile fiecăruia, având, în cele din urmă, misiunea să cuprindă, nu în sens de hegemonie, toată omenirea şi întreg universul, pentru a le duce în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.
Spre deosebire de mesianismul naţionalist dinainte de Hristos, Biserica există în lume pentru transformarea ei în basileia lui Dumnezeu, prezentându-se, în acelaşi timp, ca o comunitate inclusivă, deschisă tuturor popoarelor, fără să distrugă sau să anuleze identitatea etnică şi culturală a acestora. Aşa cum identitatea personală nu se pierde în identitatea creştină comună şi nici în identitatea comună umană, tot aşa nici identitatea etnică nu este anulată de catholicitatea sau de universalitatea Bisericii. Se observă limpede că etnicitatea este un element fundamental ce nu anulează catholicitatea (universalitatea) Bisericii, ci, din contră, o îmbogăţeşte. Catholicitatea (universalitatea) şi etnicitatea, deşi sunt lucruri diferite, totuşi ele coexistă, fără să se primejduiască una pe alta. În Ortodoxie, etnicitatea este respectată şi promovată în universalitatea creştină. Dacă în Vechiul Testament, etniile erau divergente (în sensul că Dumnezeu a ales un singur popor pentru slujirea celorlalte şi pentru pregătirea erei mesianice), la Cincizecime, etniile devin convergente. Evenimentul de la Cincizecime a constituit, astfel, fundamentul pentru a concilia catholicitatea şi etnicitatea (Pr. Dumitru Stăniloae, ,,Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă”, în Ortodoxia, XXIX (1977), nr. 2, p. 143). La Cincizecime s-a exprimat atât universalitatea Bisericii, prin înţelegerea de către toţi a limbii vorbite de Apostoli, cât şi etnicitatea, prin faptul că fiecare naţiune prezentă auzea propovăduirea Evangheliei în limba ei, consfinţită, prin aceasta, ca limbă sacră, ca limbă de cult.
Ca atare, la Cincizecime, Adevărul veşnic dat Bisericii devine înţeles în mai multe limbi şi la mai multe popoare. Cincizecimea arată că universalismul poli-naţional al Ortodoxiei este înţeles ca o unitate de credinţă în varietatea naţiunilor, unitate ce nu nesocoteşte varietatea şi independenţa naţiunilor în cadrul unităţii şi nici nu rupe unitatea de credinţă prin varietatea neamurilor şi indivizilor. Această unitate nu înclină nici în favoarea unei unităţi unilaterale (Ortodoxia dezaprobă tendinţa unor naţiuni de a absorbi alte naţiuni pentru a realiza o unitate uniformă, căci ,,Hristos a rămas om distinct, pentru a exemplifica această valoare unică a fiecărui om şi, prin extensie, a fiecărei etnii” – Antonie Plămădeală, ,,Catholicité et ethnicité”, în Procès – Verbeaux du deuxième Congrès de Théologie Orthodoxe à Athènes 19-29 Août 1976, publiés par les soins du Professeur Savas Chr. Agouridès, Athènes, 1978, p. 497), nici în favoarea unui individualism naţional unilateral, ci păstrează un echilibru între unitatea de credinţă şi varietatea naţiunilor (Pr. Dumitru Stăniloae, „Universalitatea şi etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă”, pp. 150-151).
Este apriat faptul că Ortodoxia se conformează sensului minunii din ziua Pogorârii Duhului Sfânt, întrucât respectă graiul şi individualitatea etnică a fiecărui neam. Dacă alte religii universalizează ceea ce e local, Ortodoxia localizează ceea ce e universal. Cincizecimea respinge discriminarea persoanelor sau grupurilor din Biserică, precum şi dispreţul faţă de culturi, rase şi limbi; ea deschide Biserica pentru misiune, diakonie (slujire), dialog şi solidaritate.
Pentru Sfinţii Părinţi, experienţa cincizecimică este reversul Turnului Babel, întrucât proiectul ei apostolic este ,,zidirea” Trupului lui Hristos (Cf. Efeseni 4, 12) (Ion Bria, ,,Unity and mission. From the Perspective of the Local Church: an Orthodox View”, în The Ecumenical Review, nr. 3, 1987, p. 267). În mod paradoxal, diversitatea devine un dar al Duhului Sfânt ce formează unitatea Trupului lui Hristos. Evanghelia răspândită în mai multe limbi arată, pe de-o parte, că toate culturile au potenţialul de a primi şi de a exprima universalitatea Evangheliei, care este întotdeauna comunicată ca expresie locală a iubirii lui Dumnezeu pentru lume, iar pe de altă parte, că Evanghelia nu anulează particularităţile vreunei culturi (Anastasios Yannoulatos, ,,Culture and Gospel. Some observations from the Orthodox Tradition and Experience”, în International Review of Mission, nr. 294, 1985, pp. 185-198).
Faptul că la Cincizecime, Dumnezeu se arată şi ca Dumnezeul neamurilor, nu numai al iudeilor, este o dovadă că Biserica este ecumenică, fiind deschisă tuturor. Prin urmare, Biserica Ortodoxă nu este o instituţie de excludere, ci de integrare; ea nu este o Biserică confesională, aparţinând numai ortodocşilor, ci o Biserică pentru toţi, deschisă tuturor categoriilor sociale, indiferent de cultura şi neamul lor.
Imagini și text: Răzvan Fibișan
