Bucură‑te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!
(Acatistul Sfintei Cruci)
…Sfânta Cruce este stindardul creştinilor. Părinţii noştri nu au pus nici un alt semn pe turla bisericii decât Sfânta Cruce. Atâta vreme cât pe biserici va dăinui stindardul lumii creştine, Sfânta Cruce, înseamnă că mai sunt oameni care se luptă sub stindard să ajungă în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe culmea cea mai înaltă a bisericii este pusă Sfânta Cruce; pe ea a pătimit Hristos, S‑a jertfit pentru noi şi parcă şi astăzi, bătută de ploi şi de vânturi, ne spune: „Rămâneţi şi voi tari în credinţă şi nu vă aplecaţi! Cum eu stau de sute de ani pe turla bisericii şi de acolo rezist la toate vânturile şi ploile, tot aşa şi voi staţi tari, nu vă pierdeţi credinţa, căci într‑o zi vom birui şi vom ajunge acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu!” Să ne ajute Dumnezeu să ajungem acasă, în Împărăţia Sa! Sfânta Cruce este altarul pe care S‑a jertfit Hristos. Pe toate crucile noastre este pictat, într‑un fel sau altul, chipul lui Hristos. Crucea ne mai aduce aminte şi de felul cum ne‑am despărţit noi, oamenii, de Hristos şi ne îndeamnă la pocăinţă.
După ce L‑am pironit pe Cruce, L‑am lăsat acolo şi am mers mai departe pe cărările rătăcirii vieţii acesteia. Aşa ne‑am despărţit noi de Hristos: L‑am pus pe Cruce. Dacă pe partea din faţă a crucii este pictat Hristos pironit pe Cruce, vedem că pe spate este un loc liber. Acesta este al meu, al tău, al fiecăruia dintre noi. Pentru toţi cei care vrem să îmbrăţişăm Crucea, a lăsat Hristos un loc liber: pentru mine, pentru tine, pentru toţi cei care se jertfesc în viaţa aceasta pentru familie, pentru copii, pentru semenii lor. Când veţi trece pe lângă o troiţă de pe marginea drumului şi veţi vedea pe ea chipul lui Hristos, vă îndemn să priviţi şi pe partea cealaltă şi să vedeţi că locul dumneavoastră este acolo, liber. Dumnezeu să ne întărească în credinţă şi să ne însemneze cu semnul Sfintei Cruci, căci îngerii, bucurându‑se, vor da veste către tronul lui Dumnezeu că oamenii călătoresc spre Cer!
Crucea este tronul lui Hristos
…Sfântul Evanghelist Ioan scrie că Dumnezeu n‑a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci să o mântuiască. Pentru aceasta Hristos a murit pe Cruce. Pe Golgota, jertfa şi jertfitorul sunt una; Hristos săvârşeşte pe cruce taina jertfei Sale desăvârşite. Lui Dumnezeu I s‑au adus mai multe jertfe, dar ce se întâmplă pe Golgota cu Iisus Hristos este altceva. Această jertfă este fără prihană şi este primită chiar pe tron, nu înaintea Lui. Crucea este tronul lui Hristos. Crucea rămâne, peste veacuri, cel mai bun teolog care ne va mărturisi mereu cum s‑a împlinit Jertfa şi cum s‑a jertfit Iubirea. Dacă doreşte cineva să ajungă la Dumnezeu, scara pe care ajunge e Crucea. Astfel, Crucea este cărarea pe care trebuie să meargă creştinul ca să ajungă la viaţa veşnică. Scara pe care S‑a suit Hristos la cer este Sfânta Cruce. Toţi avem o cruce de dus. Hristos ne învaţă că pe Cruce se iartă, se iubeşte şi se îmbrăţişează. El nu S‑a ruşinat de Cruce. Atât de mult a iubit Hristos crucea, încât a îngăduit să i‑o bată pe trupul Său.
„a ne lua crucea” înseamnă a pune pe umeri Evanghelia lui Hristos
…„A ne lua crucea” înseamnă a pune pe umeri Evanghelia lui Hristos, Care S‑a jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Fiecare dintre noi să ia o pagină din Evanghelie, „să o pună pe umeri”, să meargă aşa până la sfârşitul vieţii către Împărăţia lui Dumnezeu. A‑ţi purta crucea inseamnă a‑ţi duce viaţa după exemplul lui Iisus Hristos. Mântuitorul nostru călătoreşte încă prin lumea aceasta, căutându‑ne pe noi. Suntem traşi mereu de păcate, de pe cărarea care urcă spre cer, în întunericul lumii acesteia şi, iată, Hristos vine să ne caute pe noi! Celor pe care ne găseşte în sfintele lăcaşuri ne arată uşa bisericii, îndemnându‑ne ca prin ea să trecem în Împărăţia lui Dumnezeu. Cei care trec pragul bisericii, prin credinţă şi prin stăruinţă, vor putea trece într‑o zi şi pragul Raiului. Cei care nu vor păşi, în duminici şi sărbători, pragul bisericii, teamă îmi este că nu vor putea să păşească dintr‑odată pragul Raiului, căci pragul Raiului este înalt şi nu poţi să‑l treci uşor într‑o viaţă de om! Trecând pragul bisericii Îl întâlnim pe Hristos, Care ne spune că cei ce vor să călătorească mai departe spre poarta Raiului trebuie
să‑şi ia crucea, să se lepede de sine şi să‑Mi urmeze Mie.
Hristos a sfinţit crucea
….Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu ne ajută să cunoaştem mai uşor pe cei care merg pe cărarea Raiului spre Împărăţia cerurilor: Cine voieşte să vină după Mine, să‑şi ia crucea,să se lepede de sine şi să‑Mi urmeze Mie. Ne spune de fapt că, atunci când vom vedea pe cineva că‑şi duce crucea vieţii acesteia fără să cârtească, acela merge spre Împărăţia lui Dumnezeu. Vedem oameni bolnavi care nu‑L blestemă pe Dumnezeu, ori oameni care au un necaz sau o nenorocire, dar se roagă lui Dumnezeu: „Doamne, sunt bolnav, dă‑mi sănătate!” La fel: „Doamne, am dat de un necaz în viaţa mea, ajută‑mă să trec peste el!” Aceşti oameni sunt cei care îmbrăţişează Sfânta Cruce, se pecetluiesc cu ea şi călătoresc spre Cer. Nu există nici o posibilitate de a ne urca la cer decât pe propria noastră cruce. În chip metaforic şi poetic, crucea este „scară spre cer”, aşa apare în Acatistul Sfintei Cruci. Crucea este scara iubirii. Dacă doreşti să simţi ceva cu totul minunat, urmează cărarea pe care a urmat‑o Dumnezeu! Acea cărare este calea crucii, calea iubirii. Cel ce doreşte să ajungă la Dumnezeu nu poate s‑o facă decât pe scara iubirii. Aşa poţi să ajungi la Dumnezeu, folosind cărarea care urcă din Carpaţi până la poarta Raiului. Apoi fiecare drum spre biserică înseamnă un pas către Rai. Calea spre Rai este îngustă. Cel care‑L urmează pe Hristos trebuie să facă fapte bune. Călătoreşti spre Dumnezeu dacă poţi iubi, dacă iubeşti şi pe cel care te urăşte. De ce să fugim de cruce când avem atâtea mărturii, când Apostolii se lăudau cu crucea? Cum a evoluat în timp conştiinţa şi puterea Apostolilor? I‑a convins că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, pe Golgota, un sutaş păgân (auzise de Hristos, dar nu credea) care, văzând că şi pe cruce El a iubit lumea şi a iertat‑o, exclamă: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Omul Acesta! (Mc. 15, 39) Nicăieri nu‑L vei găsi pe Hristos decât pe cruce, pentru că încă şi astăzi mai curge Sfântul Său Sânge pentru noi, spre iertarea păcatelor. Hristos a sfinţit crucea, de aceea să luăm şi noi crucea lui Hristos! Crucea nu trebuie doar privită. Evanghelia lui Hristos nu doar se priveşte, ci trebuie să fim cititorii şi împlinitorii Evangheliei.
Importantă este realitatea căutării lui Dumnezeu, realitatea întoarcerii noastre la căutarea lui Dumnezeu
….Oricine voieşte să vină după Mine să‑şi ia crucea sa, spune Mântuitorul Iisus Hristos. „Oricine” este un pronume nehotărât cu un rol foarte important în contextul versetului. Nimeni nu poate veni după Hristos fără cruce şi fără lepădarea de sine. Lepădarea de sine nu înseamnă degradare a trupului sau a sinelui. Ucenicii o fac benevol, deci oricine voieşte, nu numeşte o anumită persoană, o anumită categorie socială. Să vină după Mine, dar cum? Să vină numai cei cărora le este dor de El, dor de Împărăţia lui Dumnezeu, de Împărăţia cerurilor. Crucea nu e o figură de stil. Ea are multe sensuri. Importantă este realitatea căutării lui Dumnezeu, realitatea întoarcerii noastre la căutarea lui Dumnezeu. Nouă ni se pare că suntem părăsiţi de oameni, dar Îl găsim întotdeauna mai ușor pe Dumnezeu. La Ierusalim, ultima cărare pe care a mers Hristos se numeşte Drumul Crucii. Şi astăzi se numeşte aşa. Crucea, oricare ar fi ea, este o dovadă că aparţii lui Hristos. Noi, cei de aici, purtăm crucea neamului nostru românesc. Dumnezeu ne va găsi pe această cărare şi ne va deschide uşa Raiului. Drumul Crucii duce spre Poarta Raiului. Crucea unei biserici proiectată pe cer arată drumul spre Rai. Iar dacă vezi semănate cruci în drumul tău înseamnă că eşti pe drumul cel bun. Şi nu uita: cheia Raiului are forma Sfintei Cruci!
Zis‑a Domnul: „Nimeni nu s‑a suit in cer, fără numai Cel care S‑a pogorat din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi precum Moise a inălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca cel care crede in El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul‑Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n‑a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El ” (In 3, 13‑17).
…În orice biserică ne‑am afla, în zi de sfântă duminică, Hristos ne cheamă, întâi de toate, să ne hrănească pentru lungul drum pe care încă‑l mai avem de parcurs până la poarta Raiului, până la poarta Împărăţiei lui Dumnezeu. Ca un părinte bun, ne‑a hrănit cu Sfânta Împărtăşanie, pâinea vieţii, şi cu Cuvântul Său din Sfânta Evanghelie.
Duminica dinaintea sărbătorii Sfintei Cruci este numită în calendar Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, pe care a fost răstignit Mântuitorul. În cuvântul acestei Evanghelii se arată de ce L‑a trimis Tatăl în lume pe Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos a fost trimis în lume ca lumea să aibă viaţă. Dacă Hristos n‑ar fi venit în lume, sfârşitul ei ar fi fost de mult. Dar Dumnezeu nu vrea să vadă întru pieire floarea creaţiei Sale, omul. L‑a trimis pe Fiul Său în lume ca să ne dea viaţă, nu viaţă doar de 70‑80 de ani pe pământ, cum ar spune psalmistul, ci să ne facă părtaşi de viaţa cea veşnică în Împărăţia bucuriei Sale. Dar să vedem cu ce au răspuns oamenii braţelor deschise ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos către lume. Cu ce au răspuns oamenii braţelor deschise ale Mântuitorului către lume? Hristos a deschis braţele şi oamenii au înţeles că, dacă Şi‑a deschis braţele, trebuie să‑L pironească. El a deschis braţele ca să ne strângă la pieptul Său, să ne îmbrăţişeze, dar omul a zis: „Şi‑a deschis braţele, hai să‑L pironim!” Aşa au făcut oamenii, L‑au pironit pe Cel ce venise să le aducă pace, har şi mângâiere.
Crucea este scara pe care S‑a înălţat la cer Hristos
…. În teologia noastră ortodoxă, Părinţii dintru început ai Bisericii au spus despre cruce că este scara pe care S‑a urcat, S‑a înălţat la cer Hristos. Într‑adevăr, spune Mântuitorul, aşa cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie, tot aşa va fi înălţat şi Fiul Omului, într‑o zi, pe o cruce. Şi aşa au făcut oamenii. Când poporul lui Israel, condus de Moise, a trecut prin pustiul Sinai, au fost muşcaţi de şerpi şi mureau pe capete. Atunci au început să cârtească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, zicând: „Ne‑ai scos din ţara unde aveam hrană din destul şi murim aici, în pustie!”. Tare s‑a mâhnit Moise şi a spus: „Doamne, ce să mai fac cu poporul acesta?” I‑a dat poruncă Dumnezeu: „Fă un şarpe de aramă şi‑l pune pe un stâlp, iar toţi aceia care vor privi cu credinţă şi cu dragoste la acel şarpe de aramă, şerpii nu vor mai avea putere asupra lor.” Aşa a făcut şi a trecut mai departe, prin acea vale, poporul lui Israel. Era preînchipuirea, cum a spus şi Mântuitorul, că aşa cum a înălţat Moise şarpele, aşa va fi şi El înălţat într‑o zi. Crucea este denumită scara pe care S‑a înălţat la cer Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Mă aflam, cu câţiva ani de zile în urmă, în Iordania, pe Muntele Nebo, un munte înalt, şi acolo, înspre Sinai, lângă o veche mănăstire, părinţii din acel loc au ridicat o cruce înaltă şi pe ea n‑au pus chipul lui Hristos, ci au pus un şarpe de aramă, ca toţi cei care vor trece pe acolo să‑şi aducă aminte de cele întâmplate cu poporul lui Israel până pe Muntele Nebo, unde Moise şi‑a dat sufletul lui Dumnezeu, neputând intra în ţara Canaanului, în ţara pe care o promisese Dumnezeu poporului lui Israel. Desigur, fiecare dintre noi a văzut multe cruci în viaţa aceasta. Dar vă întreb: Care este cea mai mare cruce pe care aţi văzut‑o? Cam cât este de înaltă? Ar putea răspunde cineva că, poate, cea mai mare, la noi, este crucea de pe Caraiman. Dar eu vă întreb: Cât de mare, cât de înaltă a fost crucea lui Hristos? Cam cât o fi fost de mare? N‑a fost nici de trei metri, nici de patru, ci cum spuneam, crucea, ca şi scară, a fost atât de mare, că a fost împlântată nu pe Golgota numai, ci până în adâncul iadului şi până la poarta Cerului. Atât a fost de mare crucea pe care a purtat‑o Hristos pentru noi! A coborât pe ea până în adâncul iadului, la Înviere, şi i‑a urcat pe toţi cei drepţi pe această scară, până la poarta Raiului.
Semnul crucii este prezent în toate localităţile
…priviţi crucea de pe biserica din orişicare sat. Ea este împlântată în pământ, în mijlocul satului şi ajunge până la poarta Cerului. Priviţi la crucea de pe orice biserică, oricât ar fi de mare sau de mică, priviţi cum se oglindeşte pe bolta cerului, şi crucea aceasta bate la poarta Raiului! Îngerul lui Dumnezeu deschide poarta Raiului şi întreabă: „Cine este acolo? Cine a mai venit?” Şi răspunde un bun creştin din satul cutare sau cutare, de exemplu: „Eu sunt Toader din Livezi!” Şi atunci îngerul lui Dumnezeu îi deschide poarta, să intre întru bucuria lui Dumnezeu. De aceea noi punem cruci pe turla bisericii. Atunci când un suflet se stinge, pleacă din viaţa aceasta prin Biserică. El vine prin Biserică, prin Botez, şi tot dangătul clopotelor bisericii îl conduce până la poarta Cerului. Crucile bisericilor noastre din fiecare sat deschid poarta Raiului. De aceea mă bucur când văd că bisericile sunt îngrijite de credincioşi. Când va cădea crucea de pe biserică, să ştiţi că atunci va dispărea satul acela. De aceea aşa cum au văzut cei care au făcut armata că de la comandant la comandant, de la o generaţie la alta, îşi predau unii altora drapelul de luptă al unităţii, aşa şi creştinii cei de astăzi predau steagul de luptă al creştinilor, care este Sfânta Cruce. Îndemnul meu este să lăsăm crucea bisericii cu cinste la cei care vor urma, căci şi ei vă vor pune cu evlavie o cruce la mormântul frăţiilor voastre. Dacă spuneam că prin cruce S‑a înălţat Hristos la cer, atunci oare cum S‑a coborât din cer? Răspunsul pot să ni‑l dea bisericile care poartă hramul Naşterea Maicii Domnului. Maica Domnului a fost scara prin care a coborât Hristos, din înaltul cerului, până aici la noi, pe pământ. Iată drumul, cele două scări prin care a coborât şi S‑a înălţat la cer Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Oare cărarea şi drumul nostru în viaţa aceasta cum ar fi? Pe ce stradă locuiţi? Probabil veţi răspunde: „Locuiesc pe strada Sfântul Nicolae, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare”, sau eu ştiu câte străzi şi câte denumiri mai sunt. Dacă vă întreabă cineva pe ce drum locuiţi, pe ce drum călătoriţi, să răspundeţi că locuiţi pe drumul Crucii. Dacă, în viaţa aceasta, veţi vedea pe cineva că a rătăcit calea, să‑l aduceţi înapoi pe cărarea cu cruci. Aţi văzut cum la intrarea în sate unii credincioşi au aşezat câte o cruce? Când te întâmpină câte o sfântă cruce la intrarea într‑un sat, îţi dai seama că acolo trăiesc oameni credincioşi şi că satul lor, localitatea lor este aşezată pe drumul crucii, adică pe cărarea care duce la poarta Împărăţiei lui Dumnezeu.
În toate provinciile româneşti, în sate şi la răscrucea drumurilor, călătorul întâlneşte cruci
Binecuvântat să fie Dumnezeu, că văd, la intrarea în satele noastre şi pe uliţele lui, multe cruci! Aceasta înseamnă că pe credincioşii de astăzi, pe părinţii şi pe moşii lor, cu secole în urmă, i‑a aşezat Bunul Dumnezeu aici, pe cărarea Cerului, pe cărarea Crucii. Când mă întreabă cineva în străinătate, şi mă întreabă de multe ori: „Din ce ţară eşti, părinte?”, eu le spun că sunt din ţara cu multe cruci, că sunt din grădina cu multe cruci, aşa cum acestea se pot vedea peste tot pe unde ai umbla în spaţiul românesc. Nu găseşti în nici o ţară din Europa atâtea cruci, atâtea troiţe câte sunt în ţara noastră, de aceea aş numi această ţară „Grădina cu multe cruci”.
Binecuvântat să fie Dumnezeu, că ne‑a aşezat şi pe noi la picioarele Crucii Sale! Luându‑ne fiecare crucea, să ajungem în Împărăţia Lui! Dar ar trebui să ne punem întrebarea, fiecare dintre noi, văzând cât de mare a fost crucea lui Hristos, o întrebare‑meditaţie: „Doamne, oare crucea mea cât este de mare?” Oricât ar fi de mare şi de grea, să n‑o azvârlim şi să mergem, că ne va ajuta Dumnezeu, ne va trimite şi nouă pe un Simon Cirineanul, să ne ajute a ajunge cu ea la poarta Cerului! În satul unde am slujit, anul acesta, în Duminica dinaintea Sfintei Cruci, spuneam că am numit această ţară „Grădina cu multe cruci” şi atunci m‑am gândit să dăm o definiţie sintetică satului lor: satul Livezi este firul de aur cu care a cusut Dumnezeu această ţară, pentru că satul lor este cea mai îndepărtată localitate din estul Transilvaniei şi pe aici a cusut Dumnezeu Transilvania cu Moldova. Prin satele din acea zonă, spre Topliţa, în sus, şi în jos, spre Întorsura Buzăului, prin fiecare sat, a tras Dumnezeu acul cu firul de aur şi a legat provinciile româneşti unele de altele, spre pace, spre bucurie şi spre bună înţelegere. Să rămânem aici, la poalele munţilor, lângă biserică, lângă mormintele părinţilor, moşilor şi strămoşilor, ca să ne bucurăm mereu, în ceas de sărbătoare, când auzim dangătul clopotului chemându‑ne la Hristos!
În tradiţia noastră creştină, încă de mici, mamele atârnau de gâtul copiilor lor câte o sfântă cruce, în sensul acesta, cum se spune şi în Acatistul Sfintei Cruci: „Bucură‑te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!” Deci, iată că sfânta cruce este pusă, ca semn de ocrotire, încă de la pruncul din leagăn! El, la Botez, este însemnat cu semnul sfintei cruci. De asemenea, la călugărie, monahul primeşte şi el o cruce de lemn, pe care o poartă toată viaţa la piept, semn că trebuie să ne aducem aminte cum Hristos ne‑a răscumpărat pe noi prin jertfa Sa pe cruce.
Sursa: Pe cărarea Raiului, Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Ioan, Arhiepiscop al Munților
