Denia celor 12 Evanghelii la Catedrala mitropolitană din Timișoara

DSC_7262_1600x1060

Joi seara, în toate Bisericile Ortodoxe, s-a săvârșit Denia din Sfânta și Marea Vineri, numită și Denia celor 12 Evanghelii. Și la Catedrala mitropolitană din Timișoara, sute de credincioși timișoreni au participat la slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri, oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, împreună cu un sobor de preoți și diaconi.

La finalul deniei, Mitropolitul Banatului a rostit un cuvânt de învățătură, în care a reliefat contextul evenimentelor mântuitoare, petrecute cu Hristos, la Ierusalim, în ziua de Joi: „Zi cu zi, ceas cu ceas, cu ajutorul lui Dumnezeu, am călătorit până la Ierusalim, împreună cu Sfinții Apostoli, cu ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, cu Maica Domnului și cu celelalte femei mironosițe. Pe tot acest drum, Mântuitorul a avut o tristețe, dar nu o tristețe fără nădejde, pentru că știa că la sfârșitul acestui drum pământesc, se va întoarce din nou la Tatăl cel ceresc. Era trist, pentru că noi nu înțelesesem ce ne-a spus El trei ani și șase luni, cât a propovăduit în țara lui Israel. Nici Apostolii Săi nu au înțeles și nu au crezut că El va învia; că va pătimi, au crezut, pentru că au văzut vremurile cum merg, mai marii templului cum reacționează la faptele Sale, dar nu au crezut că Îl vor vedea înviat și urcându-se în slava cea cerească. Însă, într-o seară ca aceasta, Mântuitorul le spusese Apostolilor să-I pregătească paștile. Ei nu știau că în seara aceasta vor sta ultima dată cu Dumnezeu la cină. Era ultima cină pe care Apostolii o luau împreună cu Hristos”, a precizat Părintele Mitropolit Ioan.

IPS Ioan_despre Joia MAre

Cuvântul de învățătură rostit de Înaltpresfințitul Părinte Mitropolit Ioan în Joia Mare

***

Denia Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri are ca elemente specifice citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor. La finalul fiecărei Evanghelii citite, se zice: „Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție, Doamne, slavă Ție”, fiind, astfel, preamărită îndelunga-răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos. Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferințelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce. Un alt element specific îl constituie scoaterea solemnă, la antifonul al XV-lea, a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, reprezentând universalitatea mântuirii adusă de către Hristos, Dumnezeul înomenit.

Scoaterea Crucii, în procesiune, şi aducerea ei în centrul bisericii, face din aceasta o teofanie. Biserica, fiind ,,chip şi icoană a cosmosului” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, II, introducere, traducere, note de Pr. Prof. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 15-16), timpul şi spaţiul apar ordonate de semnul Crucii, după cum arată și cântarea: ,,Întru amiază (mijlocul zilei) răstignindu-Te în mijlocul pământului de bunăvoie, ai smuls marginile lumii, Îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului” (a se vedea Tricântarea de la cântarea a VIII-a, Miercuri, săptămâna a IV-a din Postul Mare). Această idee a Crucii în centrul lumii apare şi la Sfântul Chiril al Ierusalimului, care pornind de la cuvintele Scripturii: ,,ai făcut mântuire în mijlocul Pământului” (Psalmul 73, 13), spune că Hristos ,,şi-a întins mâinile pe Cruce ca să cuprindă marginile lumii”. Prin urmare, locul Golgotei, reprezentat acum de centrul bisericii, este înțeles ca fiind mijlocul lumii (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 28, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 210).

Se observă foarte clar simbolismul cosmologic şi duhovnicesc al Crucii, sădită în mijlocul pământului / în centrul bisericii, ,,în punctul în care, ca într-un cerc, extensiunea totală a virtualităţilor spaţiului îşi găseşte obârşia şi sinteza” (Makarios Simonipetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediţia a II-a, traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 347). Fără îndoială, Crucea este legată de constituţia cosmosului, întrucât ea este axa de susţinere a cosmosului. În Cruce, avem întâlnirea dintre verticală şi orizontală; în Cruce există o convergenţă a tuturor dimensiunilor creaţiei, deci o axă de structurare a cosmosului. Sfântul Ioan Damaschin afirmă în acest sens că, prin Cruce, ni se arată că întreaga creaţie văzută şi nevăzută este ţinută de puterea lui Dumnezeu: ,,după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin, prin puterea lui Dumnezeu, înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creaţia văzută şi nevăzută” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV-a, XI, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 193).

Crucea a restabilit atât unitatea cosmosului, cât şi unirea oamenilor, separaţi din pricina căderii. În altă ordine de idei, Hristos a adus, prin Cruce, unirea oamenilor la unitatea centrului: ,,Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini, adunând toate neamurile…” (Tropar, glas 2 de la Ceasul al VI-lea, din Postul Mare), arătând, prin aceasta, ,,firea cea creată ca una, de la o extremitate la alta a părţilor ei, unificată în ea însăşi”, tocmai pentru că ,,a desfinţat duşmănia, pironind pe Cruce zapisul păcatului (Coloseni II, 14). Aşadar, Crucea ne revelează acea unitate neamestecată a raţiunilor individuale ale firii din întreaga natură, căci ,,toate razele unei circumferinţe sunt concentrate într-o singură unitate, în centru, iar punctul acesta conţine toate liniile drepte, adunate în el şi unificate între dânsele, într-un punct de plecare de unde au început” (Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, V, 6, traducere de Cicerone Iordăchescu şi Theofil Simenschy, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 105).

Prin urmare, prezenţa Crucii în mijlocul bisericii evocă adunarea tuturor lucrurilor în Hristos, ca în centrul lor, şi arată că, în actualizarea ascetică a patimilor, simbolismul centrului este transpus duhovniceşte. Isihia, concentrarea gândurilor şi stăpânirea de sine, ce favorizează rugăciunea şi urcuşul spre Dumnezeu, nu pot fi dobândite decât graţie ostenelilor ascetice, nefiind decât consecinţa împăcării universale realizate de Cruce. Hristos a murit cu mâinile întinse, pentru a dezlega ,,păcatul mâinii celei neînfrânate”,  unind pe cei dezbinaţi de păcat. Prin aceasta se arată că El este centrul existenţei noastre, pe de o parte, iar pe de alta, că numai prin răstignirea tentaţiilor autarhice, a egoismului şi a patimilor, răsturnăm drama existenţială a făpturii umane. Precum într-un cerc, centrul e punctul plecând de la care îşi schimbă direcţia raza, tot aşa acum, din centrul bisericii și în timpul postului, Crucea evidenţiază dimensiunea pascală a pocăinţei, răsturnând, pe de-o parte, modul de existenţă păcătos, iar pe de altă parte, îndemnând spre înfrânarea plăcerii distrugătoare.

Imagine și text: Răzvan Fibișan

DSC_7245_1600x1060 DSC_7250_1600x1060 DSC_7260_1600x1060 DSC_7274_1600x1060 DSC_7278_1600x1060 DSC_7293_1600x1060

Comments are closed.