În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, a participat la Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Mitropolitană din Timișoara.
La momentul rânduit, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan a tâlcuit pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34-38; 9, 1), care prezintă chemarea Mântuitorului la luarea crucii și urmarea lui Hristos.
Viața Mântuitorului Iisus Hristos, jertfa Sa și chemarea adresată tuturor oamenilor rămân printre cele mai profunde pilde pentru fiecare dintre noi. Cuvântul arhieresc din această duminică a surprins teme esențiale ale mesajului evanghelic: jertfa pentru mântuirea lumii, sensul vieții după modelul lui Hristos și importanța mărturisirii credinței fără rușine.
Ce a făcut Hristos pentru noi: jertfa și anii dăruiți
Hristos a fost răstignit la vârsta de 33 de ani, dăruindu-Și viața pentru mântuirea lumii. Întrebarea „Ce a făcut Hristos cu anii pe care, după standardele omenești, ar mai fi trebuit să-i trăiască?” oferă o perspectivă profundă asupra darului vieții.
După moartea Mântuitorului, fiecare an trăit de noi după această vârstă poate fi privit, în această perspectivă, drept un dar primit de la Hristos, un timp prețios în care suntem chemați să-L urmăm și să ne asumăm responsabil propria viață.
Jertfa de la 33 de ani – un dar pentru toți
Hristos Și-a dăruit viața întregii omeniri, oferindu-ne, în sens duhovnicesc, și anii pe care nu i-a mai trăit pe pământ. Astfel, orice an trăit după vârsta de 33 de ani poate fi înțeles ca un an primit în dar de la Hristos.
„Ce a făcut Hristos cu ceilalți ani? Mi i-a dat mie și ție! Toți cei care suntem aici și nu numai trăim din anii lui Hristos, din viața lui Hristos. El S-a jertfit la vârsta de 33 de ani și a spus: «Restul vieții Mele pământești vi-l las vouă, dar trăiți în Mine»”, a precizat Înaltpreasfinția Sa.
Această perspectivă ne îndeamnă să apreciem valoarea fiecărui moment și să privim viața ca pe un dar dumnezeiesc, pentru care suntem chemați să fim recunoscători.
Hristos nu îi selectează pe oameni după bogăție, categorie socială sau statut. Chemarea Sa este universală: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.
Este un mesaj adresat tuturor, indiferent de situația sau de locul pe care fiecare îl ocupă în societate. Fiecare om are posibilitatea de a răspunde acestei chemări.
Ce înseamnă „să te lepezi de sine”?
A te lepăda de sine nu înseamnă o autocritică excesivă sau o negare a propriei persoane, ci crearea unui spațiu lăuntric pentru Dumnezeu, renunțarea la egoism și deschiderea inimii către ceilalți.
Fiecare om are o „cruce” de dus, fie că este vorba despre provocări, suferințe, responsabilități sau propriul drum în viață. Asumarea crucii înseamnă să te accepți pe tine însuți, să-ți asumi responsabilitățile și să continui drumul în credință, fără să le permiți celor din jur să-ți răpească bucuria, nădejdea sau sensul vieții.
De asemenea, Părintele Mitropolit Ioan a vorbit despre importanța de a nu ne rușina de Hristos. Mărturisirea credinței este fundamentală nu doar pentru fiecare dintre noi, ci și pentru cei din jurul nostru: familie, copii și întreaga comunitate.
La venirea Fiului Omului, fiecare om va fi chemat să dea mărturie despre felul în care și-a trăit credința. Mărturisirea lui Hristos nu este doar o formalitate, ci un act cu implicații veșnice. Celor care nu s-au rușinat de El, Hristos le va mărturisi numele înaintea Tatălui Ceresc.
Viața – un dar și o responsabilitate
Suntem chemați să nu ne lăsăm copleșiți de suferințe și ispite, ci să ne iubim familia, să ne păstrăm credința și să prețuim viața, primită de la Dumnezeu ca pe un dar.
„Viața este darul lui Dumnezeu și fiecare zi trebuie trăită cu recunoștință, după modelul lui Hristos”, a subliniat IPS Ioan.
Chemarea „oricine voiește” oferă un răspuns la întrebările despre rostul vieții, iar mărturisirea credinței, asumarea propriei cruci și păstrarea unității familiei reprezintă pași esențiali pe drumul fiecăruia dintre noi.
Viața, cu toate provocările ei, devine astfel „o lacrimă a iubirii lui Dumnezeu”, un privilegiu pe care suntem chemați să-l trăim cu recunoștință, echilibru și curaj.
