„România Mare” a Sfântului Ștefan cel Mare și Sfânt, deziderat national împlinit la 1600 de către Mihai Viteazul, sfințit prin jertfa familiei mari a Brâncovenilor, este, de asemenea, și plinirea rugăciunilor lui Neagoe Basarab sau Mircea cel Bătrân (un adevărat κάλλος-γέρων, kallos-geron). Românii adunați din toate colțurile țării la Alba-Iulia au strigat lui Dumnezeu într-un dulce glas românesc: „Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale!” De aici, așadar, vine denumirea de Românie Mare, nu doar de la aspectul reîntregirii teritoriale, ci mai ales din conștientizarea efectului lucrării lui Dumnezeu asupra istoriei, prin care s-au crea condițiile pentru dobândirii libertății, unității și reîntregirii neamului românesc (trei imperii se ruinau la granițele noastre). Deci, țara noastră este „mare” nu prin comparație cu altele mai „mici” decât ea din punct de vedere teritorial, ci eset „mare” prin oamenii „mari” aleși de Dumnezeu să o conducă în vremuri grele și să păstreze în decursul veacurilor identitatea de credință și limbă în condiții istorice vitrege de altfel. Dar unitatea originară de neam și credință s-a născut (nu „făcut”) pe teritoriul de azi al României și reprezintă o viziune organică a realității românești, o co-relație ființială, singăra cale, de altfel, de înțelegere a acestei realități. Așa cum se exprima Nae Ionescu, „Influențele între culturi sunt numai aparente, orice cultură nu împrumută alteia mai ‘înaintate’ decât nume pentru realități proprii, originare.”[1]
Realitatea unității naționale realizată la 1 decembrie 1918 și comemorată la 100 de ani prin evenimentele Centenarului 2018, este și un rod spiritual al Ortodoxiei care a animat perpetuarea cănțtiinței unității de neam și limbă de-a lungul întregii existențe a poporului roman. La „plinirea vremii” (Gal. 4, 4) Fiul lui Dumnezeu se întrupează, unind cu Sine prin asumare întreaga natură omenească din pântecele Fecioarei Maria. Asceza postului Crăciunului și bucuria așteptării Mântuitorului lumii acesteia au pecetluit acum o sută de ani și împlinirea dezideratului de veacuri al românilor a trăi liberi în țara lor moștenită de la strămoși. Este și momentul în care, anul acesta s-a desfășurat Concursul Școlar Județean „Bucuria Nașterii Domnului”, proiect cofinanțat de Consiliul Județean Timiș în parteneriat cu Arhiepiscopia Timișoarei, Inspectoratul Școlar Județean Timiș și Liceul Tehnologic „Petre Mitroi” Biled, Liceul de Arte Plastic din Timișoara. Concursul Județean de cultură religioasă și creație artistico-plastică, aflat la ediția a VI-a, a adunat un număr de 1817 concurenți (secțiunea 1 individual), 113 concurenți (secțiunea 2 echipaje). În total, au fost implicate în desfășurarea acestui concurs un număr de 66 de școli și 254 coordonatori. Până la un punct, se exprima Andrei Pleșu, „educația religioasă se suprapune cu educația pur și simplu”, iar „fără educație religioasă nici ateu nu poți să fii cu adevărat: rămâi doar captivul unei iraționale idiosincrazii”.[2] În acestă linie de gândire, sectorul Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Timișoarei cultivă sentimental apartenenței religioase, al memoriei active a Tradiției Ortodoxe, al moștenirii istorice și patrimoniale prin intermediul unei colaborări strânse cu profesorii de Religie, veritabili misionari în anul Centenar ai autenticei culturi și spiritualități tradiționale românești, aflată într-un context European deschis mai mult spre valori postmoderne, decât spre cele tradiționale.
[1] Nae Ionescu, Teologia – integral publicisticii religioase, Deisis, Sibiu 2003, p. 402.
[2] Andrei Pleșu, Despre frumusețea uitată a vieții, ediția a III-a, Humanitas, București, 2016, p. 114, 117.
