Potrivit tradiției liturgice, în Sfânta și Marea Vineri, la Catedrala mitropolitană din Timișoara, un sobor de preoți și diaconi au săvârșit, în prezența unui număr mare de credincioși, slujba Vecerniei punerii în mormânt, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf. Sfânta slujbă rememorează evenimentele mântuitoare din Sfânta Zi de Vineri, petrecute la Ierusalim, când Iosif din Arimateia a coborât Trupul Domnului de pe Cruce, îngropându-l într-un mormânt nou, peste ușa căruia a prăvălit o piatră.
La orele serii, sute de timişoreni au venit la Catedrala din Timișoara, pentru a participa la Slujba Deniei Prohodului Domnului. Sfânta slujbă a fost oficiată de către Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi.
Credincioșii au înălţat rugăciuni şi au cântat antifonic Prohodul Domnului în jurul Sfântului Epitaf, împreună cu întreg soborul slujitorilor, închipuind, tainic, pe cei care, cu evlavie, L-au coborât pe Mântuitorul Hristos de pe Cruce şi L-au aşezat în mormânt.
La sfârşitul Doxologiei, a avut loc tradiţionala procesiune în jurul Catedralei mitropolitane, care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului. După procesiune, toţi credincioşii prezenţi au intrat în sfântul locaș, trecând pe sub Sfântul Epitaf. Apoi, Sfântul Epitaf a fost reaşezat în Mormânt, cântându-se troparul „Iosif cel cu bun chip…”.
La finalul deniei, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Ioan a adresat un cuvânt de învățătură, în cadrul căruia a reliefat contextul evenimentelor petrecute în cea mai tulburătoare zi din istoria omenirii.
***
Cântarea Prohodului Domnului simbolizează tânguirea întregii creaţii lângă mormântul Mântuitorului Iisus Hristos. Textul slujbei îmbină profunzimea teologică şi frumuseţea poetică şi prezintă, într-o formă concentrată, învăţătura Bisericii despre Răstignirea şi Moartea Mântuitorului Iisus Histos, ce îşi găsesc desăvârşirea în Învierea Sa cea de a treia zi. La această denie este meditată și preamărită legătura dintre taina Crucii și taina Învierii, deoarece numai mormântul gol reprezintă confirmarea biruinței săvârșite prin Cruce (Pr. John Behr, Taina lui Hristos, viața în moarte, traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, p. 33).
***
În simbolistica spiritualităţii răsăritene, Postul Mare reprezintă, prin analogie, timpul de la creaţie şi până la Înviere. Aceasta se observă şi din faptul că Postul Mare începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din grădina Raiului şi se termină, într-un fel, la capătul Săptămânii Mari, când Hristos a fost răstignit, pe locul numit Golgota, tot într-o grădină. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune în acest sens că: ,,în grădina Raiului s-a întâmplat căderea şi în grădină s-a întâmplat mântuirea. De la lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului a pornit păcatul şi până la lemnul crucii a dăinuit. La amiază, pe când mergea prin Rai Domnul, Adam şi Eva s-au ascuns (Facere III, 8), tot la amiază tâlharul este dus în Rai de Domnul” (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 19, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 203). Se observă, aşadar, că Adam şi Eva sunt scoşi din Rai, în duminica în care începe Postul, iar, în Vinerea Mare, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune tâlharului răstignit lângă El: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca XXIII, 43). Aşadar, se începe cu izgonirea omului din grădina Raiului, din Eden, şi se termină tot într-o grădină, în grădina de la poalele Golgotei, unde a fost înmormântat Mântuitorul Hristos şi de unde a irumpt viața veșnică. Sfântul Chiril al Alexandriei, explicând cuvintele evanghelistului Ioan, referitoare la mormântul Mântuitorului aflat într-o grădină (Ioan XIX, 40-41), spune că prin aceasta se arată, în chip, că moartea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut pricinuitoare şi început al intrării oamenilor în Rai, El intrând acolo ca un Înaintemergător pentru noi. Puterea morţii, ce îi ţinea pe oameni în stăpânirea ei, datorită păcatului lui Adam (Romani V, 14), a fost transformată de moartea Fiului lui Dumnezeu făcut Om. El a răscumpărat, prin moartea Sa, viaţa tuturor şi a desfiinţat stăpânirea stricăciunii (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, XII, în Scrieri partea a doua, PSB 41, traducere, introducere, note de Pr. Prof. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, pp. 1136-1137).
Din paralelismul celor două evenimente, adică cel din grădina Edenului şi cel din grădina Golgotei, se desluşesc o mulţime de corelări. Dacă în grădina Edenului a fost Eva, în grădina de la poalele Golgotei a fost Maria; în Eden a fost pomul cunoștinței binelui și al răului, pe Golgota a fost pomul vieții, Crucea; dacă Raiul a fost locul morţii lui Adam, Golgota este locul morții noului Adam, Hristos. Dacă diavolul, prin pom, l-a biruit pe Adam, Hristos, prin Cruce l-a biruit pe diavol: unul a trimis în iad, iar celălalt a chemat din iad pe cei plecaţi acolo; unul a ascuns gol pe cel făcut rob, iar celălalt a arătat tuturor gol pe Biruitor, din înălţimea Crucii; o moarte a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Crucea Domnului, II, în Predici la sărbătorile împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 83).
Imagine și text: Răzvan Fibișan
