Credincioșii timișoreni au participat, în ajunul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, la Slujba Vecerniei unită cu Litia, ofiată în Catedrala mitropolitană „Sfinții Trei Ierarhi” din Timișoara, de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, urmată de săvârșirea sfintei slujbe a Prohodului Preasfintei Nascaode Dumnezeu.
Potrivit rânduielii liturgice, Epitaful Adormirii Maicii Domnului a fost scos de către preoți în mijlocul bisericii, pentru a fi cinstit, cu evlavie, de toți cei prezenți. Spre finalul slujbei, soborul slujitor şi credincioşii au cântat în jurul Sfântului Epitaf cele trei stări ale Prohodului, după care au mers, cu toții, în procesiune, cu Sfântul Epitaf, în jurul Catedralei mitropolitane.
La final, Părintele Mitropolit Ioan a rostit un ziditor cuvânt de învățătură, ascultat cu evlavie de către numeroșii credincioși prezenți în lăcașul de închinare.
În cadrul acestuia, Înaltpreasfinția Sa a prezentat credincioșilor trei citate esențiale din Sfânta Scriptură, care subliniază rolul Maicii Domnului în istoria mântuirii noastre.
Primul citat menționat, din cartea Facerii, capitolul 28, descrie visul patriarhului Iacov despre scara ce unește cerul cu pământul. Părintele Mitropolit a explicat că, potrivit Sfinților Părinți, această scară o simbolizează pe Sfânta Fecioară Maria, prin care Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a coborât pe pământ și S-a întrupat. Astfel, Maica Domnului este considerată casa lui Dumnezeu și poarta cerului, asemănată cu rugul aprins de pe Muntele Sinai. Numai cei care recunosc această taină vor putea intra în împărăția veșnică a Domnului.
De asemenea, Înaltpreasfinția Sa a făcut referire la pururea fecioria Maicii Domnului, menționată în cartea profetului Isaia, capitolul 7, versetul 14: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu, și vor chema numele lui Emanuel”. Acest verset profetic subliniază nașterea miraculoasă a Mântuitorului din pântecele Fecioarei Maria.
Părintele Mitropolit Ioan a amintit și de cartea profetului Ezechiel, capitolul 44, versetul 2: „Și mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și niciun om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea; de aceea va fi închisă.” Acest pasaj este interpretat de Sfinții Părinți ca o referire la Maica Domnului, care a rămas pururea fecioară după nașterea lui Iisus Hristos.
În finalul slujbei, soborul de preoți și credincioși a ieșit în procesiune în jurul Catedralei, purtând în inimi chipul Maicii Domnului, iar apoi s-au închinat cu smerenie Epitafului, care, așezat în mijlocul bisericii sub un baldachin împodobit cu flori, amintește de mormântul Fecioarei din Grădina Ghetsimani, locul unde Cerul și Pământul s-au întâlnit într-o taină de nespus.
Prohodul Maicii Domnului, o expresie a evlaviei creștinilor
Compusă la începutul sec. al XVI-lea de către imnograful, teologul, profesorul și retorul Patriarhiei Ecumenice, Manuil din Corint (cca. 1460 – cca. 1551), Prohodul Maicii Domnului este atât o cântare mariologică de tânguire, amintind de adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, cât și o mărturisire a adevărului, conform căruia Fecioara Maria, prin nașterea lui Iisus Hristos, care este „calea, adevărul și viața” (Cf. Ioan 14, 6), devine „Maica/Izvorul Vieții”
Pe lângă referințele de natură istorică legate de împrejurările în care s-a săvârșit mutarea la ceruri a Maicii Fiului lui Dumnezeu, această creație imnografică crează și un paralelism între momentul Răstignirii și Învierii Mântuitorului și ridicarea la ceruri a Fecioarei Maria. În spațiul românesc, acest imn liturgic păstrunde, timid, prin sec. al XVIII-lea, când încep contactele mai strânse ale românilor cu Țara Sfântă, și mai mult după anul 1820, odată cu traducerea acestuia de Ion Pralea. În orice caz, această mirabilă rugăciune, integrată în cultul Bisericii Ortodoxe, este expresia evlaviei și a iubirii credincioșilor față de Maica Domnului Iisus Hristos.
