Praznicul „Schimbarea la faţă a Domnului” a fost un bun prilej pentru sute de pelerini bănăţeni de a-şi îndrepta paşii spre Sfânta Mănăstire Săraca, de la marginea satului Şemlacu Mic, din jud. Timiş, care şi-a sărbătorit la această dată hramul istoric.
Mulţi dintre credincioşi au sosit la mănăstire încă din ajunul praznicului pentru a participa în rugăciune şi priveghere de toată noaptea la întreg programul religios oficiat cu acest prilej.
Cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, în ziua praznicului, a fost prezent în mijlocul obştii monahale şi a pelerinilor Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Preasfinţia sa a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie alături de un sobor de preoţi şi diaconi, condus de pr. Ioan Prisăcean, protopopul Detei şi protos. Climent Vântu, stareţul mănăstirii. În cadrul slujbei, după Rugăciunea Amvonului, a fost oficiată sluba de binecuvântare a roadelor viei, o rânduială unică în an, care prevede începutul binecuvântat al gustării strugurilor. Apoi, Ierahul împreună cu soborul slujitorilor şi al credincioşilor s-au îndreptat spre citimitirul mănăstirii, unde a fost săvârşită Slujba Parastasului pentru vieţuitorii şi ostenitorii aşezământului monahal, trecuţi la Domnul.
În finalul programului religios închinat hramului istoric al Sfintei Mănăstiri Săraca, toţi credincioşii prezeţi au luar parte la o agapă frăţească oferită de obştea mănăstirii spre slava şi mulţumirea Bunului Dumnezeu.
Mănăstirea Săraca, din cuprinsul Arhiepiscopiei Timişoarei, este aşezată în localitatea Şemlacul Mic, la o distanţă de 67 de kilometri sud de Timişoara. Originea acesteia nu se cunoaşte cu certitudine. După unii istorici, ar data din secolele XIII-XIV; alţi cercetători, pornind de la vechiul strat de pictură, susţin că mănăstirea a fost zidită în secolele XVI-XVII. Din analiza documentelor istorice, reiese că între anii 1270-1271 mănăstirea desfăşura o bogată activitate. Informaţii suplimentare datează de la începutul secolului al XV-lea, când superiorul călugărilor franciscani raporta că mănăstirea este o apărătoare a “schismaticilor”.
În 1865, mănăstirea se găsea în paragină. În 1934 ajunge sub oblăduirea Episcopiei Caransebeşului, iar mai târziu sub aceea a Arhiepiscopiei Timişoarei. Din 1948 şi până în 1987 a fost utilizată de parohia Şemlacu Mic. În anul 1987, la stăruinţa Î.P.S. Mitropolit Nicolae Corneanu aşezământul şi-a redobândit statutul de mănăstire, fiind complet restaurat şi aşezat cu bună stare de funcţionare.
