Duminică, 15 martie 2009, Prea Sfinţia Sa Paisie Lugojanu a slujit dumnezeiasca Liturghie, din încredinţarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, la parohia Fratelia.
Ierarhul a fost întâmpinat la ora 9:45 de către slujitorii altarului, împreună cu un număr mare de credincioşi.
În cadrul Sfintei Liturghii, Prea Sfinţitul Episcop l-a hirotesit pe diaconul Diboş Constantin întru preot şi duhovnic, pe seama parohiei Iecea Mică, cu hramul Sfântul Ilie Tesviteanul, Protopopiatul Sânnicolau Mare.
La momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, numeroşi credincioşi au primit cu credinţă, cu frică şi cu dragoste Trupul şi Sângele Mântuitorului, spre iertarea şi lăsarea păcatelor lor.
Cuvântul de învăţătură despre mărturisirea, lăsarea şi iertarea păcatelor, a fost rostit de către Prea Sfinţia Sa Paisie.
Textul Evangheliei, rânduit a se citi în a doua duminică a Postului Mare, înfăţişează una din minunile pe care le săvârşeşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ca de altfel, Scriptura arată faptele pe care Iisus Hristos le-a săvârşit pentru noi oamenii: vindecări minunate, tămăduiri, învieri din morţi, pentru a ne aduce la cunoştinţă că Iisus Hristos nu e doar Fiu al omului, ci e Fiul Lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria.
Astăzi auzim despre vindecarea unui slăbănog, am zice noi că nu este o minune aşa de mare, sau nu ni se pare atât de importantă, pentru a fi pusă în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, gândindu-ne la învierea fiului văduvei din Nain sau învierea ficei lui Iair, mai marele sinagogii, pentru că învierea din morţi a acestora, sau a lui Lazăr, e o minune mult mai mare şi mai importantă pentru credinţa noastră, decât faptul acesta al vindecării slăbănogului.
Şi slăbănogul de astăzi, neputincios fiind şi neputând să meargă, are cu el patru oameni care îl aduc înaintea Mântuitorului Iisus Hristos. Este lucru minunat ceea ce istoriseşte Evanghelia şi trebuie să luăm aminte că fiecare dintre noi trebuie să stăm înaintea Lui Dumnezeu, fiecare trebuie să facem în aşa fel încât să ne aşezăm înaintea Lui Dumnezeu. Şi totuşi, câteodată nu facem aceasta, datorită păcatelor noastre, datorită lipsei credinţei noastre, datorită lipsei de dragoste din partea noastră, a oamenilor, faţă de Dumnezeu.
Dar iată că prin rânduiala Lui Dumnezeu, avem în viaţa noastră posibilitatea ca, prin intermediul altora, să venim înaintea Lui Dumnezeu. Poate pare puţin lucru, dar e important că aceştia patru, care au lucrat pentru slăbănogul acesta, au făcut mare lucru aducându-l pe acesta înaintea Lui Dumnezeu.
Şi cei de lângă noi, din familiile noastre, pentru care ne rugăm şi care nu sunt în biserică, nu sunt pentru că noi înşine nu dăm dovadă de suficientă credinţă, nu dăm dovadă de suficientă dragoste, nu dăm dovadă de suficientă putere în a ne arăta pe noi înşine slujitori ai Lui Dumnezeu. Arătându-ne pe noi slujitori ai Lui Dumnezeu, şi cei de lângă noi, vor fi aduşi de către Duhul Lui Dumnezeu, înaintea Lui Dumnezeu.
Deci, mai întâi să ne gândim la faptul că a sta înaintea Lui Dumnezeu nu e uşor, nu e o întâmplare, ci o lucrare a voinţei noastre, a credinţei noastre şi, uneori, atunci când noi nu le avem pe acestea, e lucrarea celor dimpreună cu noi, a celor dimprejurul nostru, care se gândesc şi la noi, şi la mântuirea noastră. Iată deci că noi, credincioşii, împreună cu slujitorii Altarului, ne înfăţişăm înaintea Lui Dumnezeu. Dar, ca cei ce suntem botezaţi în numele Sfintei Treimi, ca cei care primim Darurile de la botez, avem datoria şi responsabilitatea ca şi pe ceilalţi care sunt botezaţi să îi aducem înaintea Lui Dumnezeu, adică la Biserică. Iar pe cei care nu sunt botezaţi, pe cei care nu au auzit de Dumnezeu, pe cei care nu au auzit de Iisus Hristos, ca Domn şi Stăpân al lumii acesteia, avem datoria să Îl facem noi cunoscut acestora, pentru ca ei, spune Iisus Hristos în Sfânta Scriptură, văzând credinţa noastră, să creadă şi ei. Spune Sfântul Ap. Pavel în Epistola I către Corinteni: “Dar ce este acolo şi ce este Babel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit acolo, am udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel, nici cel ce sădeşte nu este ceva, nici cel care udă, ci numai Dumnezeu care face să crească. Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa, căci, noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem. Voi sunteţi ogorul Lui Dumnezeu, zidirea Lui Dumnezeu”. Iată deci că noi, care facem ceva pentru sufletele noastre şi ne aşezăm înaintea Lui Dumnezeu, sau facem ceva pentru cei din familiile noastre, sau pentru cei de lângă noi, prietenii sau vrăjmaşii noştri, pentru că ne-a poruncit Domnul Hristos să îi iubim şi pe aceştia, dacă facem ceva, ne asemănăm cu Pavel şi cu Apolo, care n-au făcut decât să semene şi să ude ogorul, dar Dumnezeu a făcut să crească. Iar Dumnezeu face astfel încât credinţa să crească în inima fiecăruia dintre noi. Dar această credinţă, fără voinţa noastră, fără dorinţa de a-I sluji Lui Dumnezeu, nu o vom avea niciodată; şi creşterea noastră va rămâne la nivelul la care ne-am născut din botez, întrucât neîmplinind poruncile Lui Dumnezeu, am rămas asemenea copiilor, din păcate, fără a creşte, nici duhovniceşte, nici din punctul de vedere al raţiunii noastre.
Aşadar să vedem, în toate cele pe care ni le rânduieşte Dumnezeu, Lucrarea Sa, alături de care trebuie să punem şi noi credinţa noastră. În Sfânta Evanghelie de la Luca se spune aşa: “Luaţi seama la voi înşivă şi să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă, căci va veni peste voi, cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ”. Şi să fim cu luare-aminte la spusele Sfântului Ev. Luca: “Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, ca să vă întăriţi, să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului omului”; înaintea Fiului omului care are puterea de a ierta, pentru că, ne spune despre El Proorocul Isaia: “Eu sunt acela care şterge păcatele tale şi nu-şi mai aduce aminte de fărădelegile tale”. Deci iată că ceea ce proorocea Isaia săvârşeşte astăzi Mântuitorul Iisus Hristos cu slăbănogul, spunându-i: “Iertate îţi sunt păcatele tale”. Dar ceilalţi, care erau de faţă, nu au fost în stare să facă binele, nu au fost în stare să gândească pentru ce Hristos face aceasta. Şi au cugetat în inimile lor cele rele, nu cele bune ale Lui Dumnezeu, din pricina invidiei, din pricina egoismului, din pricina lipsei de dragoste şi din neştiinţă, pentru că dacă fariseii ar fi avut în vedere cuvântul lui Isaia, ar fi înţeles că Iisus Hristos, ca Fiu al Lui Dumnezeu, iartă păcatele, nemaiaducându-şi aminte de fărădelegile noastre.
Şi pentru că ne aflăm în Postul Sfintelor Paşti, începutul vieţii noastre duhovniceşti este acesta: să ne aşezăm înaintea Lui Dumnezeu. Şi dacă nu putem face aceasta datorită lipsei de dragoste, invidiei, egoismului, mândriei şi din neştiinţă, atunci se vor găsi preoţii, se vor găsi credincioşii, prieteni ai noştri, să ne ajute să stăm înaintea Lui Dumnezeu. Iar după ce ne aşezăm înaintea Lui, plecându-ne mintea şi raţiunea noastră căzută în păcat, să Îi cerem Lui Dumnezeu să ne dăruiască iertare de păcate, pentru că această iertare pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu reprezintă şansa noastră de a ne naşte din nou şi a deveni fără de păcat.
Aşa cum s-a citit în Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, prin păcat a intrat moartea în lume. Iată că, mărturisind păcatele şi părăsindu-le, primim de la Dumnezeu iertarea, pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu prin intermediul preoţilor; căci nu putem să ne asemănăm cu ceilalţi fraţi care îşi spun şi ei creştini, dar spun că dobândesc iertarea de păcate de la un pom, sau de la o floare la care se spovedesc. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut pe noi oamenii şi comunicarea dintre noi, dintre slujitorii Altarului şi credincioşi este pusă de către noi înaintea LuiDumnezeu. Şi ne-a lăsat deci Dumnezeu puterea ca, mărturisindu-ne păcatele, să dobândim iertarea pentru păcatele pe care le-am săvârşit şi, părăsind păcatul, să ne naştem din nou, la o viaţă fără de păcat.
Şi care sunt aceia dintre noi care, cugetând la cele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte, cugetând la frumuseţile care sunt în Raiul Lui Dumnezeu, vom încerca să stăm în păcat şi să nu dobândim Împărăţia Lui Dumnezeu?
Iar cele ce se întâmplă în societatea de astăzi sunt datorită faptului că lumea nu vede iubirea Lui Dumnezeu, nu vede faptul că Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi în pământul acesta şi în veşnicie.
Omul de astăzi, crezând că prin puterea sa poate dobândi ceva în lumea aceasta, se crede stăpân pe el însuşi, dar greşeşte, alegând să vieţuiască fără de Dumnezeu. Şi mai ales, sunt unii dintre noi care spun că nu au păcate; cele obişnuite zic ei, sau că nu au păcate. Dar spune Scriptura că “cel care spune lucrul acesta nebun este cugetând astfel de lucruri”.
Să stăm înaintea Lui Dumnezeu, să ne bucurăm de cei care ne adresează cuvânt de învăţătură, prin care încercăm să dobândim mântuirea, să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a lăsat puterea de a dezlega păcatele ce le înfăptuim în viaţa noastră, şi folosindu-ne de aceste daruri lăsate nouă de Dumnezeu, dobândim şi noi naşterea din nou.
Să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne stea alături, şi ca Unul ce le vede pe toate pe care le ştim noi, pe care le mărturisim sau nu, văzându-le pe toate, Dumnezeu să ne călăuzească pe calea vieţii veşnice, spre dobândirea mântuirii. Amin.
